Deși se înserase, la nici o fereastra nu ardea încă lumina. Melodia cu variațiunile ei naive ajunsese la capăt, se făcuse liniște. — Acum are să aprindă lumina în cameră, am gîndit eu, însă casa rămase învăluită în întuneric. Și atunci am auzit sus zgomotul unei uși, după aceea am auzit și pași pe scară, poarta s-a deschis încetișor, lăsînd pe cineva să iasă, iar omul pășea la fel cum fluierase mai înainte: avea un mers ușor, jucăuș, însă ferm, sănătos și tineresc. Cel ce mergea astfel era un bărbat nu prea înalt, dar foarte zvelt, cu capul descoperit și acum presimțirea mea se transformă în certitudine: era Leo, nu numai Leo cel din cartea de adrese, era Leo însuși, dragul nostru tovarăș de călătorie și servitor Leo, care odinioară, cu zece ani sau mai mult în urmă, ne provocase atîta mîhnire și confuzie prin dispariția sa. în clipa celei dinții bucurii și uimiri am fost gata să-l strig. Apoi mi-a venit în minte, abia acum, că și pe vremuri, în călătoria noastră spre Soare-Răsare, îl auzisem de nenumărate ori fluierînd. Erau sunetele de altădată, dar cît de straniu schimbate îmi vibrau în auz! O senzație de durere îmi pătrunse de-a curmezișul inima, ca o tăietura: o, cum deveniseră toate altfel de atunci — cerul, văzduhul, anotimpurile, visele, somnul, ziua și noaptea! Ce profund și ce înspăimîntător se schimbase totul pentru mine, daca o melodie fluierata de cineva, cadența unui pas familiar, ce nu făceau decît să-mi amintească de trecutul pierdut, mă puteau lovi astfel în străfundurile ființei mele, îmi puteau aduce atîta alinare și atîta durere!
Bărbatul trecu pe lîngă mine, foarte aproape, cu capul descoperit, pe care și-l purta mlădios și plin de voioșie, cu gîtul gol, ieșind din cămașa albastra, descheiata la guler, silueta lui plăcuta și înviorătoare pluti parcă, abia auzit, pe tălpi subțiri de sandale ori pantofi de sport, în lungul străduței peste care coborîse de acum seara. L-am urmărit fară nici un fel de intenție, cum aș fi putut să nu-l urmăresc! Umbla în lungul străduței și, oricît de ușor, de sprinten și de tineresc i-ar fi fost mersul, el era totuși noptatic, avea rezonanța crepusculului, se împrietenise și se contopea cu acel ceas, cu zgomotele înăbușite ce răzbăteau din inima orașului, cu lumina palidă a primelor felinare care tocmai se aprinseseră.
În parculețul de lingă intrarea bisericii Sf. Paul, se abătu din drum, dispărînd printre tufișurile înalte, rotunde, iar eu m-am grăbit, ca nu cumva să-i pierd urma. Iată-l din nou, hoinărind agale pe sub tufele de liliac și salcîm. Aleea șerpuia în două curbe prin petecul acela de pădurice; la marginea covorului de iarbă se aflau cîteva bănci. Aici, sub copaci, se întunecase de-a binelea. Leo trecu pe lîngă prima banca, unde stătea o pereche de îndrăgostiți, banca următoare era libera, aici se așeza, se sprijini de rezemătoare, își lăsă capul pe spate și o vreme privi frunzișul și norii de deasupra. Apoi dădu la iveală dintr-un buzunar al hainei o cutie mica, rotunda, o cutie de metal alb, o așeza lîngă el pe banca, îi deșurubă capacul și începu sa scoată ceva dintr-însa, fără graba, să bage în gură și să mănînce cu vădită plăcere. în tot acest timp, eu mă plimbasem încolo și încoace la intrarea în alee; acum m-am apropiat de banca lui și m-am așezat la celălalt capăt. El ridica fruntea, mă privi drept în fața cu ochii săi cenușii luminoși și continuă să mănînce. Erau fructe uscate, cîteva prune și jumătăți de caisă. Le culegea una după alta cu două degete, le apăsa și le pipăia puțin pe fiecare, le băga în gură și mesteca îndelung, delectîndu-se. Trecu o buna bucată de vreme pînă cînd o lua și o înghiți pe ultima. Acum închise cutia la loc și o strecura în buzunar, își rezemă spinarea de bancă și întinse picioarele, cît erau de lungi; acum puteam vedea că pantofii lui de pînză aveau tălpile din sfoară împletită.
— În noaptea asta are să plouă, vorbi el deodată și nu mi-am dat seama, oare către mine sau către el însuși.
— Tot ce se poate, am spus eu puțin tulburat, căci, chiar dacă pînă acum nu mă recunoscuse după înfățișare și mers, se putea întîmplă, mai bine zis mă așteptam, fiind aproape sigur, ca de astă dată să-mi recunoască vocea.
Dimpotrivă însă, el nu mă recunoscu, nici măcar după voce, și cu toate că aceasta corespundea dorinței mele dintru început, nu ma puteam împiedica să simt o profundă dezamăgire. Leo nu mă recunoștea. în vreme ce, în cei zece ăni care trecuseră, el însuși rămăsese același și, pare-se, nu îmbătrînise deloc, în cazul meu alta era situația, alta și tristă.
— Știți să fluierați atît de frumos, i-am zis, v-am auzit mai înainte acolo, în Seilergraben. Mi-a plăcut foarte mult. Trebuie să vă spun că eu am fost muzician, cu ani în urmă.
— Muzician? făcu el prietenos. E o meserie frumoasă. Ați re— nunțat la ea?
— Da, pentru moment. Mi-am vîndut și vioara.
— Așa? Mare păcat. Sînteți în impas? Vreau să spun, la urma urmei, vă e foame? Eu mai am cîte ceva de mîncare pe acasă, mai am și cîteva mărci în buzunar.
— Ah, nu, m-am grăbit să-i răspund, nu astă voiam să spun. Trăiesc în condiții foarte bune, am mai mult decît îmi trebuie. însă vă mulțumesc frumos, e cît se poate de drăguț din partea dumneavoastră că vreți să mă invitați. Nu întîlnești așa de des oameni drăguți.
— Credeți? în sfîrșit, e posibil. Oamenii sînt diferiți și adesea destul de ciudați. Și dumneavoastră sînteți ciudat.
— Eu? De ce?
— Uite, fiindcă aveți destui bani și totuși vă vindeți vioara! Oare nu mai găsiți nici o bucurie în muzică?
— Ba da. însă uneori se întîmplă că un om să piardă bucuria pe care i-o producea un anume lucru, care mai înainte i-a fost drag. Se întîmplă ca un muzician să-și vîndă vioara ori s-o spargă de perete său ca un pictor să-și ărdă într-o bună zi toate tablourile. N-ați mai auzit de așa ceva?
— Da, bineînțeles. Atunci e din disperare. Asta se întîmplă. Am cunoscut chiar două persoane care s-au sinucis. Există și oameni săraci cu duhul. Pe unii pur și simplu nu poți să-i ajuți. Dar dumneavoastră cu ce va ocupați acum, dacă nu mai aveți vioara?
— Ah, cu una, cu alta. De fapt, nu cu prea multe, nu mai sînt tînăr, mă și îmbolnăvesc destul de des. însă de ce vorbiți mereu de vioara asta? Doar nu e chiar așa de importantă.
— De vioară? Pentru că m-am gîndit la regele David.
— Cum? La regele David? Ce are acela de-a face cu vioara mea?
— Și el a fost muzician. Pe cînd era foarte tînăr îi cînta regelui Saul și uneori îl făcea să-și uite supărarea. Iar după aceea a devenit rege el însuși; un rege din aceia mari și plini de griji, cu tot soiul de toane și necazuri. A purtat coroană și a dus războaie și alte lucruri din astea, a făcut și cîteva josnicii sadea și a cîștigat mare faima. Dar, cînd mă gîndesc lă povestea lui, cel mai frumos dintre toate mi se pare tînărul David cu harfa și cum cînta el pentru bietul Saul și cred că ăr trebui să regretăm faptul că măi tîrziu a devenit rege. Era mult mai fericit și mai frumos pe cînd nu era decît un cîntăreț.