— Sigur că dă, am exclamat, ăprinzîndu-mă puțin. Sigur că atunci eră mai tînăr și măi frumos, și mai fericit, dar omul nu ramîne veșnic tînăr, iăr David al dumneavoastră ar fi îmbătrînit oricum cu timpul și s-ar fi urîțit și ar fi avut mai multe griji pe cap, chiar dacă ar fi rămăs cîntăreț. în schimb a devenit marele Dăvid, a înfăptuit ce se știe și și-ă compus psalmii. Viață nu e doar un joc!
Acum, Leo se ridica și își luă rămăs-bun.
— Se face noapte, zise el, și în curînd ăre să plouă. Eu nu-mi amintesc prea mult despre faptele regelui David și dacă au fost într-adevăr mări. Nici despre psalmii lui, cinstit vorbind, nu-mi amintesc prea mult. Dăr că viața nu e doar un joc, asta nici un David nu poate să-mi dovedească. Tocmai asta e ea, viață, cînd e frumoasă și fericită: un joc! Firește că poți să faci din ea orice altceva, o datorie sau un război sau o închisoare, dar n-ai s-o înfrumusețezi astfel. Noapte bună, mi-a făcut plăcere.
Cu mersul lui ușor, precaut și afabil, omul cel bizar și fermecător o porni la drum și fu gata să dispară. In clipa aceea, înlăuntrul meu s-a prăbușit orice demnitate și stăpînire de sine, am alergat deznădăjduit după el și am strigat, implorîndu-l din străfundurile inimii:
— Leo! Leo! Ești Leo, nu-i așa? Oare chiar nu mă mai cunoști? Am fost doar camarazi în Confrerie și ar fi trebuit să mai fim și acum. Amîndoi am pornit doar în călătoria spre Soare-Răsare. Oare într-adevăr m-ai uitat, Leo? într-ădevăr nu-ți mai aduci aminte de Paznicii Coroanei, de Klingsor și Gură-de-Aur, de serbarea de la Bremgarten, de defileul de la Morbio Inferiore? Leo, îndură-te!
El n-o luă lă fugă, așa cum mă temusem, însă nici nu se întoarse; păși domol măi departe, că și cum nu m-ăr fi auzit, dăr îmi lăsă timp să-l ajung din urmă și păru să n-aibă nimic împotriva faptului că îl însoțeam.
— Sînteți așa deprimat și așa pripit, zise el împăciuitor, asta nu-i frumos. Desfigurează chipul și te face să te îmbolnăvești. Acum vom merge foarte încet, ăsta liniștește atît de bine! Iar cei cîțiva stropi de ploaie — minunat, nu? Picură din aer ca apa de colonie.
— Leo, l-am implorat eu, ai milă! Spune-mi un singur cuvînt: mă mai cunoști?
— Așa, zise el, împăciuitor, și continua a-mi vorbi ca unui bolnav sau ca unui amețit de băutură, acum v-ați revenit, a fost numai o enervare. întrebați dacă vă cunosc? Dar, care om cunoaște vreodată pe altul sau chiar și numai pe sine? Iar eu, vedeți, eu nu sînt deloc un cunoscător de oameni. Nu mă interesează. Cîinii, da, pe aceia îi cunosc foarte bine, la fel pasările și la fel pisicile. Dar pe dumneavoastră într-adevăr nu vă cunosc, domnule.
— Ești totuși membru al alianței noastre? Ai fost totuși atunci cu noi în călătorie?
— Eu sînt mereu în călătorie, domnule, și mă aliez mereu cu toată lumea. Oamenii vin și pleacă, ne cunoaștem și totuși nu ne cunoaștem. Cu cîinii e mult mai simplu. Fiți atent, rămîneți o clipă pe loc!
Ridica un deget, avertizîndu-ma. în întunericul nopții, ne-am oprit pe strada mărginită de grădini și cufundată în noapte, ce se acoperea tot mai mult cu pojghița subțire a umezelii venite de sus.
Leo țuguie buzele și scoase un fluierat în surdină, prelung și vibrant, așteptă cîteva clipe, fluieră încă o dată, iar eu m-am retras puțin speriat, cînd în spatele grilajului lîngă care stăteam sări din tufișuri un uriaș cîine-lup și se lipi de gard, scheunînd bucuros, ca să se lase mîngîiat de degetele lui Leo, strecurate printre barele de fier și dantelăria de sîrmă. Ochii puternicului animal sticleau într-un verde luminos și, ori de cîte cîte ori privirea lui mă întîlnea, un mîrîit îi suna adînc în gîtlej, ca un tunet îndepărtat, abia perceptibil.
— Acesta este cîinele Necker, spuse Leo, făcînd prezentările, sîntem foarte buni prieteni. Necker, acesta de aici este un fost violonist, n-ai voie să-i faci nimic, nici să-l latri.
Stăteam acolo, iar Leo scărpina drăgăstos prin grilaj blana umedă a cîinelui. în fond era o scenă drăguță, în fond îmi plăcea foarte mult că el era prieten cu acel cîine și îi făcea bucurie să îl salute astfel în toiul nopții; dar în același timp mi se părea de plîns și socoteam de-a dreptul de nesuportat faptul că pe Leo îl lega de acest cîine-lup și, probabil, de mulți alții, poate de toți cîinii din împrejurimi, o prietenie atît de tandră, în timp ce de mine îl separa un ocean de înstrăinare. Prietenia și încrederea, pe care eu le cerșeam, implorînd și umilindu-mă, păreau acordate nu numai acestui cîine Necker, ci oricărui animal, oricărei picături de ploaie, oricărui petec de pămînt pe care Leo punea piciorul, el părea să se dăruiască fără încetare, aflîndu-se ca într-un perpetuu flux și balans, în legătură și în înțelegere cu toate cele din jurul său, pe toate cunoscîndu-le, de toate fiind cunoscut și iubit — numai către mine, cel ce îl iubeam atît și aveam atîta nevoie de el, nu-l ducea nici un drum, numai pe mine mă ținea lă distanță, mă privea străin și rece, nu mă primea în inima lui, mă ștersese din memorie.
Am pornit încet mai departe; de dincolo de gard, cîinele lui își însoțea prietenul cu mici sunete plăcute, vădindu-și simpatia și bucuria, fără că totuși să uite de prezența mea stînjenitoare, căci, de mai multe ori, de dragul lui Leo, își înăbuși în gîtlej hîriitul mînios de apărare și dușmănie.
— Iartă-mă, am început eu din nou, mă ăgăț de dumneata și abuzez de timpul dumitale, cînd cu siguranță că nu dorești altceva decît să ajungi acasă și în pat.
— O, dar de ce? zîmbi el. N-am nimic împotrivă să hoinărim toată noaptea, nu-mi lipsește timpul pentru așa ceva și nici cheful, daca pentru dumneavoastră nu e cumva prea mult.
Vorbise pe un ton lejer, foarte prietenos și cu siguranță fără nici o intenție ascunsă. Dar, o clipă după ce rostise cuvintele, eu am simțit deodată în cap și adînc în toate încheieturile ce îngrozitor de obosit eram, cu ce efort făceam fiecare pas în această drumeție nocturnă fără rost și atît de umilitoare pentru mine.
— E adevărat, am spus înfrînt, sînt foarte obosit, abia acum bag de seamă. Și, de altfel, nici n-are sens să colind astfel noaptea prin ploaie, devenind o povară pentru alții.
— Cum credeți, răspunse el, politicos.
— Ah, domnule Leo, atunci, în călătoria spre Soare-Răsare, nu-mi vorbeai așa. Oare într-adevăr ai uitat toate astea'?… în sfîrșit, n-are nici un rost, nu te mai rețin. Noapte bună.
S-a topit repede în bezna nopții, eu am rămas pe loc, singur, stupid, ca lovit în creștet, pierdusem partida. El nu mă cunoștea, nu voia să mă cunoască, se distra peseama mea.
Am luat-o înapoi pe același drum; de dincolo de gard, cîinele Necker lătra, furibund. împresurat de căldura umedă a nopții de vară, eu înghețam de oboseală, de mîhnire și singurătate.
Încă din anii tinereții mele degustasem clipe asemănătoare. Pe atunci, orice deznădejde de acest fel îmi apăruse ca și cum eu, pelerin rătăcit, aș fi ajuns la marginea cea mai îndepărtată a lumii, iar acum n-ar mai fi fost nimic de făcut decît să-mi urmez ultimul dor: să mă desprind de marginea lumii, lăsîndu-mă să cad în gol, în moarte. De-a lungul timpului, deznădejdea revenise deseori într-adevăr, însă impulsul vehement spre sinucidere suferise o transformare și aproape se stinsese. Pentru mine „moartea” nu mai însemna un neant, un gol, o negație. Și multe altele se shimbaseră. Clipele deznădejdii le primeam acum așa cum primești durerile fizice violente: le suporți, cu văicăreli sau cu dîrzenie, le simți cum dau în clocot și cresc, și le spionezi cu o curiozitate cînd furioasă, cînd batjocoritoare, ca să afli cît de departe poate merge, cît de sus se mai poate înălța durerea.