Tot amarul vieții mele pline de dezamăgiri, care de la întoarcerea mea singuratică după eșecul călătoriei spre Soare-Răsare, devenise mereu mai insignifiantă și mai descurajantă, toată neîncrederea în mine însumi și în aptitudinile mele, toată nostalgia, amestecată cu invidie și căință, după vremurile fericite și glorioase, pe care le trăisem cîndva, creșteau ca o durere în mine, creșteau uriașe ca un copac, ca un munte, mă trăgeau în direcții opuse și toate se raportau la misiunea mea prezentă, la istoria călătoriei spre Soare-Răsare și a Confreriei, pe care începusem s-o scriu. Acum realizarea în sine a proiectului meu nu mi se mai părea valoroasa sau demna de a fi dorita. Valoroasa îmi mai părea doar aceasta unică speranța: ca prin munca mea, prin serviciul adus memoriei acelui timp măreț, să pot întrucîtva sa mă purific și să mă mîntui, să restabilesc legătura mea cu Confreria și cu tot ce trăisem.
Ajuns acasă, am aprins lumina, m-am așezat la masa de scris cu hainele ude, cu pălăria pe cap și am scris o scrisoare, am scris zece, douăsprezece, douăzeci de pagini de plîngere, de căință, de rugăciune fierbinte către Leo. I-am descris suferința mea, i-am evocat imaginile celor trăite în comun, a prietenilor comuni, i-am deplîns nemărginitele, diabolicele dificultăți din pricina cărora avea să eșueze proiectul meu. Dispăruse ca prin farmec oboseala orei tîr-zii, ședeam și scriam cu pasiune. în pofida tuturor dificultăților, scriam eu, aș prefera să îndur tot ce poate fi mai cumplit decît să trădez fie și una singură din tainele Confreriei. Și cu orice preț nu voi renunța să-mi duc pînă la capăt lucrarea, în memoria călătoriei spre Soare-Răsare, ca o glorificare a Confreriei. Parcă încins de febra, așterneam o pagină după alta cu litere grăbite, fără să mă reculeg, fără să cred, jeluirile, învinuirile și autoînvinuirile gîlgîiau curgînd în mine ca apa dintr-un ulcior spart, fără nădejdea vreunui răspuns, numai din nevoia de a mă descărca. încă mai era noapte cînd am ieșit să pun scrisoarea confuză, voluminoasă, la cea mai apropiată cutie poștală. Apoi, în sfîrșit, aproape că se făcuse dimineață, am stins lumina, m-am dus în micul dormitor mansardat de lîngă camera de zi și m-am întins pe pat. Am adormit îndată și am dormit un somn foarte greu și lung.
V
În ziua următoare, cînd, după ce mă trezisem de cîteva ori și ațipisem la loc, m-am deșteptat cu dureri de cap, odihnit însă, l-am găsit alături, în camera de zi, spre nemărginita mea surprindere, bucurie și în același timp jenă, pe Leo. Stătea pe un capăt de scaun și arăta ca și cum ar fi așteptat pînă arunci destul de mult.
— Leo, am exclamat eu, ai venit'?
— Am fost trimis după dumneavoastră, zise el. Din partea Confreriei. Mi-ați scris o scrisoare în legătură cu asta, am predat-o Aleșilor. Sînteți așteptat la înaltul Scaun. Putem merge?
Stupefiat, m-am grăbit să-mi încalț pantofii. Masa de scris, pe care nu făcusem ordine, păstra încă din noaptea trecută un aer de agitație și de haos; în momentul acela nu-mi mai aminteam bine ce scrisesem acolo, temător și impetuos, cu cîteva ceasuri înainte. Oricum, părea să nu fi fost în zadar. Se întîmplase ceva, Leo venise.
Și, subit, am pătruns abia atunci conținutul cuvintelor lui. Așadar, exista în continuare o — Confrerie, de care eu nu mai știam nimic, care dăinuia fără mine și nu mă mai considerase ca făcînd parte dintr-însa! Existau în continuare Confreria, înaltul Scaun, existau Aleșii, ei trimiseseră după mine! în fața acestei vești am simțit că mă luau valuri de căldură și de frig. Iată că luni și săptămîni viețuisem în acest oraș, ocupat cu însemnările mele despre Confrerie și despre călătoria noastră, nu știusem dacă și unde anume ar mai putea eventual supraviețui resturi ale Confreriei, dacă eu nu sînt, poate, ultima ei rămășiță; da, cinstit vorbind, în unele momente nu fusesem sigur nici măcar de faptul că această Confrerie și apartenența mea la ea existaseră vreodată în realitate. Iar acum Leo se afla lingă mine, trimis de Confrerie, ca să mă ducă acolo. își aminteau de mine, mă chemau, voiau să-mi pună întrebări, poate să mă tragă la răspundere. Perfect, eram gata. Eram gata să demonstrez că nu fusesem necredincios Confreriei, eram gata să mă supun. Să binevoiască acum Aleșii să mă pedepsească ori să mă ierte, eu eram gata, încă de la început, să accept totul, să încuviințez orice hotărîre a lor și să le arăt supunere.
Am pornit, Leo o luă înainte și, pe cînd îi priveam statura și mersul, m-am gîndit iarăși cu admirație, ca în urmă cu ani, ce bun, ce desăvîrșit servitor era într-adevăr. Străbătea străzile, una după alta, mlădios și îngăduitor, mergînd în fața mea, arătîndu-mi drumul, din cap pînă în picioare călăuză, din cap pînă în picioare servitorul care își face datoria, omul funcției sale. Dar cu toate acestea mi-a pus răbdarea la o încercare nu tocmai ușoară. Confreria mă chemase, înaltul Scaun mă aștepta, întreaga mea viață viitoare avea să se decidă, întreaga mea viață trecută avea să capete acum un sens ori să-l piardă cu desăvîrșire, tremuram de speranță, de bucurie, de teamă, de o îngrijorare care mă sufoca. Astfel încît drumul pe care mă conducea Leo părea nerăbdării mele aproape insuportabil de lung, căci a trebuit să-mi urmez călăuza vreme de peste două ceasuri pe cele mai ciudate și, mi s-a părut mie, cele mai capricioase căi ocolite. De cîte ori Leo m-a lăsat să aștept îndelung în fața unei biserici în care el intrase să se roage, s-a oprit adîncit în contemplare, un timp care mie mi s-a părut nesfîrșit, în fața vechii primării, povestindu-mi cum fusese ea întemeiată în secolul al cincisprezecelea de către un membru ilustru al Confreriei, și oricît de neobosit, zelos și ferm i-ar fi fost mersul, eu m-am zăpăcit cu totul din pricina ocolișurilor, învăluirilor și zigzagurilor, pe care el găsea de cuviință să le descrie în vreme ce se apropia de ținta lui. Drumul care ne costase o dimineață întreagă s-ar fi putut parcurge, la fel de bine, într-un sfert de oră.
În cele din urmă, m-a condus într-o străduță somnoroasă de la marginea orașului și într-o clădire foarte mare și tăcută, arătînd pe dinafară ca un imobil masiv cu birouri sau ca un muzeu. La început n-am zărit pe nicăieri picior de om, coridoarele și casele scărilor se căscau pustii și sunau cu ecou sub pașii noștri. Leo începu să caute pe culoare, scări și în holuri. Odată deschise cu băgare de seama o ușă înaltă, prin care se putea privi interiorul încărcat al unui atelier de pictură, în fața unui șevalet stătea, numai în cămașă, pictorul Klingsor — o, cîți ani nu mai văzusem acest chip iubit! însă n-am cutezat să-l salut, încă nu era momentul, eram așteptat, mi se ceruse să mă prezint. Klingsor nu ne arătă prea multa atenție; dădu din cap spre Leo, pe mine nu mă observă sau nu mă recunoscu și, fără un cuvînt, cu un gest prietenos, dar hotărît ne invită să ieșim, nepermițînd să fie deranjat în timp ce lucra.
În sfîrșit, sus de tot, în imensa clădire, am pătruns într-o mansardă unde mirosea a hîrtie și carton și unde, de-a lungul pereților, pe multe sute de metri, se înșirau încremenite uși de dulapuri, cotoare de cărți și pachete de dosare: o arhivă gigantică, o cancelarie uriașă. Nimeni nu se ocupa de noi, toți își vedeau de treburi fără zgomot, eu am avut sentimentul că din acest loc e guvernat, sau cel puțin înregistrat și supravegheat, întregul Pămînt, împreună cu bolta cerească. Mult timp am rămas în așteptare, pe lîngă noi treceau grăbiți în toate părțile, fără zgomot, avînd în mînă fișe și cote de catalogare, numeroși funcționari ai arhivei și bibliotecari, se așezau și se urcau scări, se mișcau precaut și silențios lifturi și mici cărucioare pe rotile. în cele din urma, Leo începu să cînte. Ascultam cu emoție melodia, cîndva îmi fusese atît de familiară, era unul dintre imnurile Confreriei noastre.