Cîntecul a făcut ca totul să se pună în mișcare. Funcționarii se retraseră, sala se alungi pînă în depărtări vagi, în vastul peisaj al arhivei din fundal lucrau, minusculi și ireali, oamenii cei harnici, dar spațiul din apropierea noastră deveni larg și liber, sala crescu solemn, în mijlocul ei se găseau o mulțime de scaune ordonate sever și, parte venind din fundal, parte prin numeroasele uși ale încăperii, își făcură apariția numeroșii Aleși, îndreptîndu-se fără grabă spre scaune și așezîndu-se pe ele, unul după altul. Șirurile de scaune se umplură încet, unul cîte unul, întreaga alcătuire urca în trepte, încheindu-se sus cu un tron înalt pe care nu stătea încă nimeni.
Sanhedrinul solemn se umplu pînă la acel tron, Leo mă privi, ochii lui mă îndemnau la răbdare, tăcere și respect, și se pierdu printre cei mulți, acolo de față, dispăru pe neașteptate, și nu-l mai puteam zări. In schimb am văzut ivindu-se ici și colo, printre Aleșii adunați la înaltul Scaun, chipuri cunoscute, grave sau zîmbitoare, am văzut chipul lui Albertus Magnus, al luntrașului Vasudeva, al pictorului Klingsor și ale altora.
În sfîrșit se făcuse liniște și împuternicitul păși înainte. Eu stăteam singur și mărunt la picioarele înaltului Scaun, pregătit pentru orice, plin de o teamă profundă, însă totodată de o profundă acceptare a ceea ce urma să se întîmple și să se hotărască aici.
Vocea împuternicitului răsună limpede și calmă în cuprinsul sălii:
— Autoînvinuirea unui confrate dezertor, l-am auzit anunțînd. îmi tremurau genunchii. Viața mea era în joc. Dar era bine astfel,
acum totul avea să fie pus în ordine. împuternicitul vorbi mai departe:
— Vă numiți H.H.? Ați luat parte la marșul prin Suabia Superioară, la serbarea de la Bremgarten? Ați dezertat îndată după Morbio Inferiore? Mărturisiți intenția de a scrie o istorie a călătoriei spre Soare-Răsare? Considerați că sînteți împiedicat în proiectul dumneavoastră de jurămîntul de a păstra tăcere asupra tainelor Confreriei?
Am răspuns cu „da” la toate întrebările, una după alta, chiar și la cele de neînțeles și înspăimîntătoare.
N-a durat mult, pînă cînd Aleșii s-au pus de acord prin șoapte și gesturi, apoi împuternicitul ieși din nou în față și vesti:
— Autoînvinuitul este autorizat de către noi să dezvăluie public orice lege și orice taină a Confreriei, pe care le cunoaște. în afară de aceasta, i se pune la dispoziție pentru activitatea sa întreaga arhivă a Confreriei.
Împuternicitul se retrase. Aleșii se răspîndiră și dispărură iarăși, parte în adîncimea încăperii, parte prin ieșirile ei; în spațiul imens se făcu o liniște desăvîrșită. Am privit cu teamă împrejur, pe unul din birouri, chiar în fața mea, am văzut niște foi de hîrtie, mi s-a părut că le știam și, luîndu-le în mînă, am recunoscut în ele lucrarea mea, progenitura care-mi dădea atîta bătaie de cap, manuscrisul început de mine.
Istoria călătoriei spre Soare-Răsare, consemnată de HM. stătea scris pe coperta albastră. M-am repezit s-o deschid, am parcurs paginile sărace, acoperite cu un text înghesuit, cu multe ștersături și corecturi, le-am citit dintr-o răsuflare, plin de poftă de lucru și de sentimentul că acum, în sfîrșit, avînd înalta încuviințare, chiar susținere, îmi voi putea duce pînă la capăt însărcinarea. Gîndindu-mă că nici un jurămînt nu-mi mai închidea gura, gîndindu-mă că puteam dispune de arhivă, de acest tezaur incomensurabil, însărcinarea mea îmi părea mai importantă și mai înălțătoare decît o socotisem vreodată.
Totuși, pe măsură ce avansam cu lectura paginilor redactate de mine, manuscrisul îmi plăcea din ce în ce mai puțin, ba nici chiar în cele mai deznădăjduite momente trăite pînă acum nu-mi apăruse atît de nefolositor și de fals ca în clipa de față. Totul părea atît de confuz și de neghiob, înlănțuirile cele mai clare fuseseră deformate, lucrurile realmente indispensabile — omise, o sumedenie de amănunte secundare și fără însemnătate — împinse cu sila în față! Trebuie neapărat s-o iau de la început! Citind astfel manuscrisul, m-am văzut obligat să tai o frază după alta și fiecare fraza pe care o tăiam se fărîmița pe hîrtie, literele clar desenate, ascuțite, se răsfirau, devenind fragmente de forme jucăușe, linii și puncte, cercuri, floricele, steluțe, iar paginile s-au acoperit ca niște bucăți de tapet cu împletituri ornamentale grațioase și absurde. Curînd, din textul meu nu mai rămase nimic, în schimb aveam la îndemînă multa hîrtie nescrisă pentru lucrarea mea. Mi-am adunat gîndurile. Mi-am lămurit situația: firește că, mai înainte, o expunere dezinvoltă și limpede nu-mi fusese posibilă, deoarece totul stătea în legătura cu tainele, a căror dezvăluire îmi era interzisă prin jurămîntul Confreriei. Atunci recursesem la soluția de a renunța la o relatare istorica obiectivă și, făcînd abstracție de conexiunile, scopurile și intențiile majore, mă limitasem pur și simplu la evenimentele trăite de mine personal. Dar s-a putut constata la ce duce aceasta. Acum, dimpotrivă, nu mi se mai impunea legea tăcerii și nici un fel de îngrădiri și, pe deasupra, inepuizabila arhivă îmi era deschisă.
Era limpede: chiar dacă munca mea de pînă acum nu s-ar fi dizolvat în acea ornamentație, eu trebuia să iau totul de la capăt, sa argumentez din nou, să structurez din nou. Am luat hotărîrea sa deschid cu o istorie sumară a Confreriei, a întemeierii și fundamentelor ei. Cartotecile necuprinse, uriașe, care măsurau kilometri și se aflau pe toate mesele, estompîndu-se în fundul sălii, în depărtare și crepuscul, aveau să-mi dea, fără îndoială, răspuns la orice întrebare.
Deocamdată m-am decis să pun arhivei cîteva întrebări de sondaj, trebuia doar să mă deprind a lucra cu acest aparat gigantic. Firește că, înainte de orice altceva, am căutat epistola Confreriei.
„Epistola Confreriei — spunea cartoteca — vezi compartimentul Hrisostom, ciclul V, strofa 39, 8.”
Perfect, am găsit parcă de la sine compartimentul, ciclul, strofa, arhiva era minunat ordonata. Iar acum țineam în mînă epistola Confreriei! Că n-o voi putea citi, bineînțeles, la asta trebuia să mă aștept. Și, într-adevăr, n-am putut s-o citesc! Era scrisă, mi s-a părut, cu litere grecești, iar grecește înțelegeam într-o oarecare măsură, însă, pe de-o parte, era un scris extrem de arhaic, neobișnuit, ale cărui semne, cele mai multe, în ciuda aparentei lor clarități, îmi rămîneau ilizibile, iar, pe de alta parte, textul părea să fi fost compus într-un dialect sau un limbaj ocult al adepților, din care eu înțelegeam numai rareori un cuvînt, pe departe, prin asocieri și analogii. Dar încă nu mă lăsam descurajat. Chiar dacă scrisoarea rămînea de necitit, totuși semnele ei răscoleau în mine imagini vii, amintiri de odinioară, mai cu seama îl aveam iarăși în fața ochilor, atît de deslușit, încît aș fi putut să-l ating cu mîna, pe prietenul meu Longus, așa cum ședea în grădină, în întunericul nopții, și scria litere grecești și ebraice, iar literele se preschimbau în pasări, dragoni și șerpi, pierzîndu-se în noapte.