Răsfoind cartoteca, mi-am dat seama cu un fior de abundența materialului care mă aștepta. Am întîlnit cîte un cuvînt familiar, cîte un nume binecunoscut. Am întîlnit, tresărind, și propriul meu nume, dar nu m-am încumetat să consult arhiva în legătură cu el — cine ar suporta să afle sentința pronunțată asupra sa de un tribunal atoate-știutor? în schimb am găsit, de pildă, numele pictorului Paul Klee, cu care făcusem cunoștință în călătorie și care era prietenul lui Klingsor. I-am căutat cota în arhivă. Acolo am descoperit o plăcuță de aur emailat, ce părea a fi străveche, avînd pictat sau gravat pe ea un trifoi, iar dintre foile sale, una reprezenta o corabie albastră cu pînze, a doua — un pește cu solzii multicolori, însă a treia arăta ca un formular de telegramă, pe care stătea scris:
„Albastru ca zăpada e,
La fel de Paul, precum e Klee.”
Pătruns de o melancolică bucurie, am citit și despre Klingsor, despre Longus, despre Max și Tilli, de asemenea n-am rezistat ispitei de a afla mai multe despre Leo. Pe fișa lui Leo scria:
„Cave!
Arhiepisc. XIX. Diacon. D. VII
cornu Ammon. 6
Cave!”
Avertismentul cave, de două ori prezent, a avut efect asupra mea, astfel încît nu m-am simțit în stare să explorez mai departe acest secret. Cu fiecare nouă încercare însă, am început să-mi dau tot mai bine seama ce bogăție nemaivăzută de material, de cunoaștere, de formule magice cuprindea această arhivă. Ea cuprindea, mi se părea mie, pur și simplu întreaga lume.
După ocoluri în multe domenii ale cunoașterii, din care m-am întors plin de fericire sau tulburat, am revenit de cîteva ori la fișa — Leo, cu o curiozitate ce sporea tot mai aprig. îndoitul cave m-a intimidat de fiecare dată. Dar, scotocind într-o altă casetă cu fișe, mi-a căzut sub ochi cuvîntul — Fatme — cu următoarele adnotări: „princ. orient. 2 noct.mill. 983 hoit. delic. 07”
Am căutat și am găsit locul din arhivă. Se afla acolo un medalion micuț, ce se putea deschide, iar în interior avea o miniatură,
portretul unei prințese de o frumusețe răpitoare, care mi-a amintit într-o clipă de toate nopțile, o mie și una, de toate basmele anilor mei de tinerețe, de toate visele și dorințele acelui timp glorios, cînd, pentru a călători pînă la Fatme, în Orient, îmi absolvisem noviciatul și cerusem să fiu primit în Confrerie. Medalionul era înfășurat într-o mică năframă violeta, subțire ca pînza de păianjen, am mirosit-o, ea păstra mireasma nespus de îndepărtată și delicat ireală a prințesei și a acelui tărîm al Soarelui-Răsare. Și, inspirînd acest parfum fermecat, îndepărtat și diafan, m-a copleșit dintr-o dată, înțelegerea: în ce vrajă datatoare de fericire fusesem învăluit în vremea aceea, cînd pornisem în pelerinaj către Răsărit, cum pelerinajul a fost zădărnicit de obstacole perfide și, în fond, necunoscute, cum vraja s-a risipit apoi tot mai mult și ce pustiu, cîtă luciditate și disperare deșartă m-au însoțit de atunci, au fost aerul pe care l-am respirat, hrana și băutura mea! Nu mai puteam să văd nici năframa, nici portretul, atît de des era vălul lacrimilor care îmi împăienjeniseră ochii. Ah, astăzi, simțeam eu, portretul prințesei arabe n-ar mai fi fost de ajuns ca să mă facă invulnerabil în fața lumii și a infernului, transformîndu-mă în cavaler și cruciat, astăzi ăr fi nevoie de alte farmece, mai puternice. Dar ce dulce, cît de nevinovat, cît de sacru fusese acel vis care îmi călăuzise tinerețea, care făcuse din mine un cititor de basm, un muzicant, un novice și mă adusese pînă lă Morbio! Un freamăt m-a trezit din cugetare, spațiul cu profunzimi nesfîrșite ale arhivei mă privea neliniștitor din toate părțile. Un nou gînd, o nouă durere mă săgeta, ca o scăpărare de fulger: istoria acestei Confrerii voisem s-o scriu eu, nerodul, eu, care dintre milioane de documente, volume, imagini, simboluri ale arhivei, nu eram în stare să descifrez său să înțeleg nici măcar a mia parte! Nimicit, nespus de stupid, nespus de ridicol, neînțelegîndu-mă eu însumi pe mine, uscat și adus la micimea unui fir de praf, m-am văzut stînd în mijlocul acestor lucruri cu care mi se îngăduise să mă joc puțin, ca să pot simți ce însemna Confreria și ce însemnam eu. Prin multele uși intrară Aleșii, în număr nesfîrșit, pe unii i-am putut recunoaște încă prin perdeaua de lacrimi. L-am recunoscut pe Jup, magicianul, l-am recunoscut pe arhivarul Lindhorst, pe Mozart, deghizat în Pablo. Strălucita adunare era instalată pe multele rinduri de scaune ce se înălțau spre adîncul sălii și se îngustau mereu, urcînd; deasupra tronului înalt, așezat chiar în vîrf, am văzut scîn-teind un baldachin de aur.
Împuternicitul păși înainte și anunță:
— Confreria este pregătita să pronunțe prin Aleșii săi sentința asupra autoînvinuitului H., care s-a simțit chemat să păstreze tăcerea asupra unor taine ale Confreriei și care acum și-a dat seama cît de aberantă și de ofensatoare fusese intenția sa de a scrie istoria unei călătorii ce i-a întrecut puterile și istoria unei Confrerii, în existența căreia nu mai credea și față de care își călcase credința.
Se întoarse către mine și strigă cu vocea lui clară, de herald:
— Autoînvinuit H., ești de acord să recunoști autoritatea acestui tribunal și să te supui judecății sale'?
— Da, am răspuns eu.
— Autoînvinuit H., continuă el, ești de acord să fii judecat de tribunalul Aleșilor neprezidat de Alesul Aleșilor sau ceri să fii judecat de însuși Alesul Aleșilor?
— Sînt de acord, am spus, cu judecata Aleșilor, fie că sînt prezidați de Alesul Aleșilor, fie că nu.
Împuternicitul a vrut să dea un răspuns. Dar atunci s-a făcut auzit din cea mai îndepărtată profunzime a sălii un glas blînd:
— Alesul Aleșilor e dispus să rostească sentința el însuși. Sunetul acestui glas blînd a deșteptat în mine fiori stranii. Din adîncul și depărtarea acelui spațiu, dinspre orizonturile de pustietate ale arhivei, venea un bărbat, pășind fără grabă, avea mersul ușor și liniștit, veșmîntul lui scînteia de aur, el se apropia în tăcerea întregii adunări, iar eu i-am recunoscut mersul, i-am recunoscut mișcările, i-am recunoscut în cele din urmă și făță. Eră Leo. îmbră-căt în odăjdii solemne și somptuoase, ca un papă, el urcă printre rîndurile Aleșilor, îndreptîndu-se către înaltul Scaun. Ca o minunată floare exotica își purta splendoarea podoabelor în sus pe trepte, iar fiecare șir de Aleși pe lîngă care trecea se ridica să-l salute. Cu grijă, cu umilința, slujind, astfel purta el strălucitoarea sa demnitate, cu umilință, așa cum un papă sau un patriarh cucernic își poartă însemnele.
Stăteam profund subjugat și pătruns în așteptarea sentinței sale, pe care eram gata s-o primesc cu umilința, indiferent dacă avea să-mi aducă osînda sau grațierea; la fel de profund mă emoționa și mă impresiona faptul că Leo, cărăușul și servitorul de odinioară, era cel ce se afla acum în fruntea întregii Confrerii și se declarase dispus să pronunțe sentința asupra mea. Dar cu mult mai impresionat încă, mai uimit, mai consternat și mai fericit eram din pricina marii descoperiri a acestei zile: Confreria dăinuia, cu desăvîrșire neclintită și ca întotdeauna puternica, nu Leo și nu Confreria mă abandonaseră pe mine, ci doar eu fusesem atît de slab și de necugetat, încît, trăgînd concluzii greșite din propriile mele trăiri, să mă îndoiesc de Confrerie, să consider eșuată călătoria spre Soare-Răsăre și să mă socot pe mine însumi supraviețuitorul și cronicarul unor evenimente încheiate și epuizate, în vreme ce eu nu eram altceva decît un fugar, un om care își călcase datoria de credință, un dezertor. Găseam cutremurare și fericire în această revelație. Stăteam mărunt și umilit lă picioarele înaltului Scaun, unde fusesem cîndvă acceptat ca membru în Confrerie, unde mi se confirmase cîndva încheierea noviciatului, încredințîndu-mi-se inelul Confreriei și, întocmai ca servitorul Leo, fusesem trimis în călătoria spre Soăre-Răsăre. Iar în vîrtejul acestor gînduri inima îmi fu împovărată de un nou păcat, de o nouă neglijență, o nouă rușine: nu mai aveam inelul Confreriei, îl pierdusem și nici măcar nu știam cînd și unde, pînă astăzi nici măcar nu-mi dădusem seama de lipsa lui!