În acest timp, Alesul Aleșilor, Leo cel înveșmîntat în aur, începu a vorbi cu glasul lui frumos și blînd; blînde și aducătoare de fericire coborau cuvintele lui spre mine, blînde și aducătoare de fericire că lumină soarelui:
— Autoînvinuitul, mi se vorbi de pe înaltul tron, a avut prilejul să se elibereze de unele dintre erorile sale. Multe lucruri pledează contra lui. Poate fi de înțeles și lesne de iertat faptul că a fost necredincios Confreriei, că i-a atribuit propria sa vină și rătăcire, că s-ă îndoit de perpetuarea ei în timp, că a avut ciudata ambiție de a dori să devină istoricul Confreriei. Toate acestea nu cîntăresc greu. Ele sînt, auto-învinuitul să mă ierte pentru acest cuvînt, doar prostiile unui novice. Pentru a le șterge va fi de ajuns să zîmbim pe seamă lor.
Mie mi se luase o piatră de pe inimă și printre șirurile sublimei adunări trecu adierea unui surîs. Faptul că păcatele mele cele mai grele, chiar și convingerea mea smintită că această Confrerie n-ar mai exista și că eu aș fi fost cel din urmă ce i-a rămas fidel, erau privite de Alesul Aleșilor numai ca niște — prostii, niște copilării, însemna o imensă ușurare și totodată îmi arăta, în modul cel mai sever cu putință, care-mi era locul.
— însă, vorbi mai departe Leo, și acum glasul lui blînd căpătă o nuanță mîhnită și gravă, acuzatului i se pot imputa cu drept temei alte păcate, mult mai grele, iăr cel mai rău lucru este acela că pentru aceste păcate el nu ni se înfățișează aici ca ăutoînvinuit, ci despre aceste păcate pare să nu știe absolut nimic. El regretă profund că a ofensat Confreria în gîndurile sale, nu-și poate ierta că a fost incapabil să vadă în servitorul Leo pe judecătorul suprem Leo și e pregătit să înțeleagă amploarea infidelității sale față de Confrerie. Dar în timp ce a luat prea mult în serios aceste păcate comise cu gîndul și rătăcirile sale și înțelege abia în clipă aceasta, cu ușurare, că ele pot fi anulate printr-un zîmbet, el uită cu toată încăpățînarea adevăratele sale greșeli, al căror număr este legiune, fiecare din ele fiind destul de însemnată ca să merite o pedeapsă grea.
Inima mi se zbătu cu spaimă în piept. Leo se întoarse către mine:
— învinuit H., mai tîrziu vei izbuti să-ți vezi în totalitate greșelile și ți se va arătă și pe ce cale poți să le eviți pe viitor. Numai pentru a-ți arătă cît de puțină înțelegere ai în acest moment pentru stăreă dumitale, te întreb: îți amintești de drumul prin oraș în tovărășia servitorului Leo, care venise în chip de curier, ca să te aducă în fața înaltului Scaun? — Da, îți amintești. Și îți amintești cum am trecut pe lîngă primărie, pe lîngă biserică Sf. Paul, pe lîngă catedrală și cum servitorul Leo a intrat în catedrală, ca să îngenuncheze puțin și să se roage, și cum dumneata nu numai că ai renunțat să intri cu el și să spui o rugăciune, contravenind astfel punctului patru din jurămîntul Confreriei, dar ai rămas afara nerăbdător și plictisit, așteptînd să se termine acea incomodă ceremonie, care dumitale ți se părea într-atît de prisos, care pentru dumneata nu era decît o neplăcută punere lă încercare a nerăbdării dumitale egoiste? Da, îți amintești. Chiar numai prin felul cum te-ai purtat la intrarea în catedrală ăi încălcat în picioare toate cerințele fundamentale și tradițiile Confreriei. Ai desconsiderat religia, ai disprețuit un confrate, te-ai împotrivit și te-ai sustras unui prilej și unei invitații la meditație și concentrare. Păcatul ar fi de neiertat, daca n-ar exista în sprijinul dumitale unele circumstanțe atenuante.
Acum mă atinsese în plin. Acum se punea în discuție totul, nu numai lucrurile fără însemnătate, nu numai prostiile. Avea mai mult decît dreptate. Mă lovise de-a dreptul în inimă.
— Nu vom enumera toate greșelile învinuitului, continuă Alesul Aleșilor, el nu trebuie judecat după literă legii și noi știm bine că nu este nevoie decît de un avertisment din partea noastră pentru a trezi conștiință învinuitului și a face dintr-însul un ăutoînvinuit plin de căință. Oricum, ăutoînvinuit H., îți voi recomandă să supui tribunalului conștiinței dumitale și alte fapte pe care le-ai comis. Trebuie să-ți amintesc seara cînd l-ai căutat pe servitorul Leo și i-ai cerut să te recunoască drept membru al Confreriei, deși era imposibil, cîtă vreme dumneata însuți te-ai făcut în asemenea măsură de nerecunoscut, că membru al Confreriei? Trebuie să-ți amintesc de unele lucruri pe care dumneata însuți le-ai povestit servitorului Leo? De viața deznădăjduită, stupida, mărginită, sinucigașa, pe care ai dus-o de ani de zile?
Și încă ceva, confrate H., nu am voie să trec sub tăcere. Tot ce se poate, că în seară aceea servitorul Leo să te fi nedreptățit cu felul lui de a gîndi despre dumneata. Să presupunem că ășa este. Servitorul Leo a fost, poate, puțin prea sever, puțin prea cerebral, poate că n-ă avut suficientă indulgența, suficient umor față de dumneata și starea dumitale. însă există instanțe măi înalte și judecători mai puțin supuși greșelii decît servitorul Leo. Cum ai fost judecat de acea vietate, învinuit? îți amintești de cîinele Necker? îți amintești de refuzul și condamnarea pe care le-a pronunțat asupra dumitale? El e incoruptibil, nu e parte implicată, nu e membru ăl Confreriei.
Făcu o pauza. Da, cîinele Necker! Sigur, el mă refuzase și mă condamnase. Am spus „da”. Sentința îmi fusese dată încă de cîinele-lup, încă de mine însumi.
— Autoînvinuit H., vorbi Leo din nou, iar acum, venind din splendoarea aurita a odăjdiilor și din baldachinul sau, vocea îi suna la fel de rece, de clara și de pătrunzătoare ca vocea comandorului, apărut în ultimul act la ușa lui Don Juan. Autoînvinuit H., m-ai ascultat, ai spus „da”. Ai pronunțat deja, presupunem noi, sentința asupra dumitale.
— Da, am rostit eu cu glas scăzut, da.
— Sentința pe care ai pronunțat-o asupra dumitale este, presupunem noi, una de condamnare?
— Da, am șoptit eu.
Și iată că Leo se ridică de pe tron, întinzînd brațele într-un gest plin de blîndețe:
— Mă adresez acum vouă, Aleșilor. Ați auzit. Cunoașteți prin ce a trecut confratele H. E o cale a destinului ce nu vă este străină, unii dintre voi au trebuit s-o străbată. învinuitul n-a știut încă pînă în acest ceas, ori n-a putut să creadă cu adevărat, că această cădere și rătăcire a sa a fost o încercare. El n-a cedat multa vreme. A îndurat multă vreme să nu mai știe nimic de existența Confreriei, să rămînă singur și să vadă nimicite toate lucrurile în care crezuse. Dar în cele din urmă nu s-a putut ascunde și eschiva mai departe, suferința lui a devenit prea mare și voi cunoașteți asta: îndată ce suferința e destul de mare, omul merge înainte. Fratele H. a fost împins de încercarea lui pînă la deznădejde, iar deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a înțelege și justifica existența omenească. Deznădejdea este rezultatul oricărei încercări serioase de a trece examenul vieții cu virtutea, cu dreptatea, cu rațiunea și de a răspunde exigențelor ei. Dincoace de această deznădejde trăiesc copiii, dincolo de ea — cei ce s-ău trezit. învinuitul H. nu mai e copil și încă nu s-a trezit pe deplin. Se află în viitoarea deznădejdii. Va merge prin ea pînă la capăt și astfel își va absolvi al doilea noviciat. îi urăm din nou bun venit în Confreria al cărei sens el nu mai cutează acum să creadă ca l-ar înțelege. îi înapoiem inelul pierdut, pe care servitorul Leo l-a păstrat pentru el.