Împuternicitul se și apropiase, aducîndu-mi-l, m-a sărutat pe obraz și mi-ă pus inelul pe deget. Și, îndată ce l-am zărit, îndată ce i-ăm simțit pe deget răceala metalului, mi-am și adus aminte o mie de lucruri, o mie de scăpări cu totul de neînțeles. înainte de toate, mi-am adus aminte că inelul poărtă patru pietre, așezate la distanțe egale una de alta și că e o lege a Confreriei și face parte din legămînt ca, măcar o dată pe zi, să răsucești încet inelul pe deget și, la fiecare din cele patru pietre, să rostești în gînd unul din cele patru precepte fundamentale, cuprinse în jurămînt. Eu nu numai că pierdusem inelul, fără să-i observ cel puțin lipsa, dar în toți acești ani înspăi-mîntători nici nu măi pronunțasem cele patru precepte de bază și nu-mi amintisem de ele. Am încercat pe loc să le recit în gînd. Le presimțeam, ele se aflau încă undeva în mine, îmi aparțineau, așa cum unui om îi aparține un nume care îi va veni pe buze în următorul moment, însă în clipa prezenta nu vrea să se lase găsit. Nu, în mine domnea tăcerea, nu eram în stare să spun regulile, uitasem textul. Le uitasem, vreme de mulți ani nu mă măi condusesem după ele și nu le măi respectasem cu sfințenie — și, cu toate acestea, mă putusem consideră un membru fidel al Confreriei!
Văzîndu-mă consternat și copleșit de rușine, împuternicitul mă bătu încetișor pe braț ca să mă liniștească. Iar în acest timp l-am auzit pe Alesul Aleșilor vorbind din nou:
— învinuit și autoînvinuit H., ești achitat. Trebuie, totodată, să-ți aduc la cunoștință că fratele achitat într-un asemenea proces are datoria de a intra în ceata Aleșilor, ocupînd unul dintre aceste scaune, după ce va fi trecut o proba de credință și supunere. Proba este liber să și-o aleagă. Răspunde acum, frate H., la întrebările mele. Ești gata să-ți pui lă încercare credința, îmblînzind un cîine rău?
M-am tras înapoi, cuprins de spaimă:
— Nu, n-aș putea, am exclamat, apărîndu-mă.
— Ești gata și de acord că, lă porunca noastră, să arzi neîntîrziat arhiva Confreriei, așa cum împuternicitul arde acum o parte din ea în fața ochilor tăi?
Împuternicitul pași înainte, vîrî amîndouă mîinile în cartote-cile desăvîrșit ordonate, le scoase pline de fișe, multe sute de fișe, pe care apoi, spre groaza mea, le arse deasupra unei tăvi cu cărbuni aprinși.
— Nu, m-am apărat eu, n-aș putea nici asta.
— Cave, frater, strigă înspre mine Alesul Aleșilor, ia seama, frate nechibzuit! Am început cu sarcinile cele mai ușoare, pentru care ai nevoie de cea mai puțină credință. Fiecare dintre sarcinile ce vor urma după ele va fi tot mai grea și mai grea. Răspunde: ești gata și de acord să întrebi arhiva noastră ce știe despre propria ta persoană?
Am înghețat și mi s-a părut că-mi pierd răsuflarea. Dar înțelesesem: întrebările vor deveni, una după alta, din ce în ce mai grele, nu exista cale de scăpare, decît într-un rău mai mare decît cel prezent. Stînd în fața lor în picioare și respirînd greu, am spus — da.
Împuternicitul mă conduse pînă la mesele la care se aflau sutele de cartoteci, am căutat și am găsit litera H, am găsit numele meu și anume mai întîi pe al strămoșului meu, Eoban, care fusese de asemenea membru al Confreriei, cu patru sute de ani în urmă, după numele lui venea al meu cu trimiterea:
„Chattorum r. gest. XC. civ. Calv. infid. 49”
Fișa îmi tremura în mînă. în acest timp, Aleșii s-au ridicat unul cîte unul de pe scaunele lor, mi-au întins mîna, m-au privit drept în ochi, apoi fiecare din ei s-a îndepărtat, sala înaltului Scaun s-a golit, cel din urmă a coborît de pe tronul său Alesul Aleșilor, mi-a întins mîna, m-a privit drept în ochi, zîmbind cu zîmbetul său episcopal, de slujitor cucernic, și a ieșit din sală cel din urmă. După plecarea lor am rămas singur, cu fișa în mîna stîngă, trimis să cer răspunsul arhivei.
N-am găsit în mine destulă putere ca să fac fără zăbavă pasul, întrebînd arhiva despre mine. Stătem în sala pustie, amînam clipa și priveam casetele cu fișe, dulapurile, nișele și cabinetele înșiruindu-se pînă departe, o însumare a tuturor lucrurilor demne de a fi știute, ce vor exista pentru mine vreodată. Atît din teama de a-mi vedea pro-
pria fișă, cît și din dorința înflăcărată de cunoaștere, mi-am acordat un mic răgaz în privința problemei mele personale, permițîndu-mi înainte de asta să mai aflu cîte ceva din lucrurile importante pentru mine și pentru istoria călătoriei spre Soare-Răsare. Deși, de fapt, știam de mult că această istorie a mea era deja condamnată și înmor-mîntată și că n-o voi scrie nicicînd pînă la sfîrșit. Totuși eram nespus de curios.
Într-una dintre cartoteci am zărit o fișă prost așezată, ieșind în afară, oblic, dintre celelalte. M-am apropiat, am scos fișa, pe ea scria:
„Morbio Inferiore.”
Nici un alt titlu n-ar fi putut numi mai lapidar și mai exact sîmburele intim al curiozității mele. Cu o ușoară bătaie de inimă am căutat locul în arhiva. Era un compartiment umplut cu destul de multe hîrtii. Deasupra se afla copia unei descrieri a defileului de la Morbio, extrasa dintr-o carte italienească veche. Apoi o filă, format in cvarto, cu scurte informații despre rolul jucat de Morbio în istoria Confreriei. Toate informațiile se refereau la călătoria spre Soare-Răsare și anume la etapa și la grupa din care făcusem parte și eu. Grupa noastră, era notat aici, își urmase drumul pînă la Morbio, unde fusese supusă unui examen pe care nu reușise să-l treacă: dispariția lui Leo. Deși ar fi trebuit să urmăm regulile Confreriei, deși existau instrucțiuni chiar și pentru cazul cînd vreuna din grupele Confreriei ar fi rămas fără Conducători, iar acest lucru ne fusese bine băgat în cap înainte de plecarea în călătorie, totuși, din momentul cînd s-a descoperit lipsa lui Leo, întreaga noastră grupă își pierduse cumpătul și credința, căzuse prada îndoielilor și controverselor inutile, iar la sfîrșit, ca o negare totala a spiritului Confreriei, se fracționase în grupulețe și se dezmembrase. Acest comentariu despre catastrofa de la Morbio nu mă mai putea surprinde foarte mult. în schimb, am fost uimit la culme de ceea ce am putut citi în continuare despre dezmembrarea grupei noastre. Căci nu mai puțin de trei dintre noi, confrații, încercaseră să redacteze o istorie a călătoriei noastre și o relatare a evenimentului de la Morbio. Unul din aceștia trei eram eu, iar în compartimentul respectiv al arhivei se afla și o copie curata a manuscrisului meu. Pe ceilalți doi i-am parcurs cu cele mai ciudate simțăminte. în fond, ambii autori nu consemnau întîmplările acelor zile foarte diferit de modul cum o făcusem și eu și totuși cît de diferit suna textul lor pentru mine! La unul din ei am citit:
„Absența servitorului Leo a fost cea care ne-a dezvăluit, brusc și nemilos, abisurile de discordie și de confuzie ce sfîșiau coeziunea noastră, pînă atunci în aparența atît de solidă. Este adevărat că unii dintre noi au știut ori ău bănuit imediat că Leo nici nu suferise vreun accident, nici nu fugise, ci fusese rechemat în secret de conducerea Confreriei. Dar desigur că nici unul din noi nu-și poate aminti altfel decît cu cea mai profundă căință și rușine ce slab ne-am prezentat noi toți la acest examen. îndată ce Leo ne-a părăsit, credința și armonia noastră s-au curmat; era ca și cum un spirit protector al casei ar fi plecat de lîngă noi, ca și cum printr-o rană nevăzută sîngele roșu al vieții s-ăr fi scurs din grupă noastră. Au apărut mai întîi deosebiri de păreri, apoi controverse deschise pe mărginea subiectelor celor mai insignifiante și mai penibile. îmi aduc aminte, de pildă, cum atît de simpatizănd și merituosul nostru capelmaistru, violonistul H.H., a făcut pe neașteptate afirmația că dezertorul Leo ar fi luat cu sine, în sacul său de cărăuș, printre alte obiecte de valoare, străvechea și sacra epistolă a Confreriei, manuscrisul original al maestrului! Pe această temă s-au purtat dezbateri zile întregi, cu toata seriozitatea. Interpretată simbolic, afirmația absurda a lui H. era, ce-i drept, în chip straniu plină de tîlc: lucrurile s-au petrecut realmente astfel, ca și cum, o dătă cu retragerea lui Leo, mica noastră grupă ar fi pierdut cu totul binecuvîntarea Confreriei, legătura cu întregul. Un trist exemplu l-a constituit tocmai acel muzician H.H. Fiind pînă la momentul Morbio Inferiore unul dintre confrații cei mai fideli și mai plini de credință, pe lingă aceasta simpatizat și ca artist, și, în pofida unor slăbiciuni de caracter, socotit drept unul din cei mai activi membri ai Confreriei, el a început acum să cadă îndelung pe gînduri, să aibă stări de deprimare și suspiciune, să devină intolerant, nervos, irascibil. Cînd, în sfîrșit, într-o zi, a rămas în urmă în timpul marșului și n-a mai fost de găsit, nimeni dintre noi n-a propus să ne oprim, pentru a ne interesa de soarta lui, dezertarea era evidentă. Din păcate, el n-a fost singurul, astfel încît, pînă lă urmă, din mică noastră grupă plecata în călătorie n-a mai rămas nimic…