Lă celălalt istoric am găsit acest pasaj:
„Ca vechea Roma o data cu moartea lui Cezar sau ca ideea democrației mondiale o dată cu dezertarea lui Wilson, astfel s-a prăbușit Confreria noastră o data cu nefericita zi de la Morbio. în măsura în care se poate vorbi aici de vină și de răspundere, s-au făcut vinovați de aceasta prăbușire doi confrați, în aparența inofensivi: muzicianul H.H. și Leo, unul dintre servitori. Aceștia doi, pînă atunci adepți ai Confreriei, îndrăgiți și fideli, chiar dacă incapabili să-i înțeleagă însemnătatea în configurația istoriei mondiale, aceștia doi au dispărut într-o zi fără urmă, totodată făcînd să dispară împreună cu ei unele obiecte de valoare și documente importante, aflate în posesia noastră, ceea ce ne obligă să tragem concluzia că acești doi ticăloși fuseseră cumpărați de inamici puternici ai Confreriei…
Dacă memoria acestui cronicar era pîna într-atît întunecată și falsificată, deși el își scria relatarea, în mod vizibil, cu maximă bună credința și avînd sentimentul că e perfect sincer — atunci cum rămîneă cu valoarea propriilor mele însemnări? Dacă s-ar fi descoperit încă zece relatări, provenite de lă alți autori, despre Morbio, despre Leo și despre mine, probabil ca toate zece s-ar fi contrazis reciproc, unul suspectîndu-l pe celălalt. Nu, ostenelile noastre istorice n-aveau nici un rost, nu trebuiau continuate, nu trebuiau citite, cu cugetul împăcat le puteam lăsa să se acopere de praf în acest compartiment al arhivei.
Am simțit cum mă cuprind fiori de groaza în fața a tot ce, pesemne, voi mai afla în acest ceas. Cum aluneca, se modifica și se schimonosea totul, dar absolut totul, în aceste oglinzi, cum se ascundea fața adevărului, batjocoritoare și de neatins, în spatele tuturor acestor relatări paralele și contradictorii, în spatele acestor legende! Unde se mai găsea adevărul, ce mai era credibil'? Și ce-mi va rămîne la sfirșit, atunci cînd voi afla ce știe arhiva despre mine însumi, despre propria mea persoană și istorie?
Trebuia să fiu pregătit pentru orice. Și dintr-o dată n-am mai suportat nesiguranța și teama așteptării, m-am precipitat spre secțiunea Chattorum res gestae, mi-am căutat subdiviziunea și cota și m-am oprit în dreptul compartimentului inscripționat cu numele meu. Era o nișă și, trăgînd la o parte perdeaua ce o acoperea, am constatat că nu conținea nimic scris. Nu conținea nimic altceva decît o figurină, o statuetă din lemn sau din ceara, în culori șterse, părînd veche și degradată, putea să fi fost, după cum arăta, o zeitate sau un idol barbar, mi-a părut complet de neînțeles la prima privire. Era o figurina compusă de fapt din două, care aveau spinarea comună. Un timp nu mi-am luat ochii de la ea, dezamăgit și mirat. Apoi mi-a atras atenția o luminare fixată pe peretele nișei, într-un sfeșnic de metal. Se găsea acolo și o brichetă, am aprins luminarea, ciudata figură dublă îmi apăru acum luminată în plin.
Doar cu încetul mi se dezvălui. Doar cu încetul și treptat am început a bănui și după aceea a recunoaște ce încerca ea să reprezinte. Reprezenta un personaj, acela eram eu, iar acest portret al meu era neplăcut de firav și numai pe jumătate real, avea trasaturile vagi și în întreaga sa înfățișare stăruia o impresie de instabilitate, fragilitate, de moarte sau de dorință de a muri, arăta oarecum ca o sculptura ce ar fi putut purta titlul „Vremelnicie”, sau „Descompunere”, sau ceva de felul acesta. Cealaltă figură, în schimb, cea contopită și devenită una cu a mea, înflorea în culori și forme vii și exact cînd am început să bănuiesc cui seamănă ea, anume lui Leo, servitorul și Alesul Aleșilor, am descoperit pe perete o a doua luminare și am aprins-o și pe aceasta. Acum am văzut cum figurina dublă, ce îmi sugerase să mă gîndesc la mine și la Leo, căpăta un aspect mai distinct și mai multă asemănare, dar, în afara de aceasta, am văzut că suprafața celor două figuri era străvezie și că se putea privi în interiorul lor, cum privești prin transparența unei sticle sau a unei vaze. Iar în interiorul figurilor am zărit mișcîndu-se ceva, mișcîndu-se încet, nesfîrșit de încet, așa cum se mișca un șarpe adormit. Se întîmpla ceva acolo, ceva ca o curgere sau o topire înceată, lină dar neîntreruptă, și anume ceva se topea sau se scurgea din imaginea mea în cea a lui Leo și mi-am dat seama că imaginea mea se dăruia clipă de clipă tot mai mult lui Leo, se revărsa în el, hranindu-l și întărindu-l. Cu timpul, așa se părea, întreaga substanța a unei imagini se va scurge în cealaltă și va rămîne una singura: Leo. El avea să crească, eu aveam să mă împuținez.
Pe cînd stăteam acolo privind și încercînd să înțeleg ce priveam, mi-a revenit în minte o scurta convorbire, avuta cîndva cu Leo, în zilele sărbătorești de la Bremgarten. Vorbisem atunci despre faptul că personajele din operele poeților sînt îndeobște mai vii și mai adevărate decît făptura autorilor înșiși.
Luminările arseră pînă la capăt și se stinseră, eu m-am simțit cuprins de o infinita oboseala și poftă de somn, am plecat și m-am dus să-mi caut un loc unde să mă pot culca și să pot dormi.