— Deci nici cu gândul n-ai făptuit păcatul lăcomiei. Atunci de ce mi te spovedeşti?
— Fiindcă mi-am pierdut cumpătul şi l-am stropit pe bătrân cu apă sfinţită.
— Ce-ai făcut? De ce?
Îmbrăcat cu stola obişnuită, părintele Cheroki privi fix profilul penitentului care stătea îngenuncheat în deşertul pârjolit de soare; se întreba cum de era posibil ca un asemenea tânăr (nu deosebit de inteligent, după câte îşi putea da el seama) să găsească prilejul de a păcătui chiar aflându-se cu desăvârşire izolat în pustietatea asta, departe de orice pricini de supărare sau surse de ispită. Aici, un băiat ca acesta n-ar prea avea cum să păcătuiască, mai ales dacă nu are la el decât un rozariu, o bucăţică de cremene, un cuţitaş şi o carte de rugăciuni. Cel puţin aşa socotea părintele Cheroki. Confesiunea aceasta îi răpea prea mult timp; speră ca băiatul să isprăvească mai curând. Artrita îl supăra iar, însă din cauza Sfintei Împărtăşanii de pe măsuţa portabilă pe care de obicei o căra după el când îşi făcea rondul, prefera să rămână în picioare ori să îngenuncheze alături de penitent. Aprinsese o lumânare în faţa recipientului în care ţinea azima de grijanie, dar în lumina orbitoare a soarelui flacăra trecea neobservată, iar o pală de vânt ar fi putut s-o stingă fără ca el să-şi dea măcar seama.
— Dar exorcismul e îngăduit în vremurile acestea fără nici o aprobare expresă din partea unei autorităţi superioare. Ce mărturiseşti — faptul că ţi-ai pierdut cumpătul?
— Şi asta.
— Pe cine te-ai supărat? Pe bătrân sau pe tine însuţi fiindcă erai cât pe ce să iei mâncarea?
— N… nu ştiu precis.
— Păi, hotărăşte-te, îl îndemnă nerăbdător părintele Cheroki. Ori îţi găseşti vină, ori nu.
— Îmi găsesc vină.
— Pentru ce? întrebă Cheroki, oftând.
— Pentru c-am pângărit apa sfinţită într-un acces de furie.
— „Pângărit?” N-ai avut nici un motiv să bănuieşti o influenţă diavolească? Pur şi simplu te-ai înfuriat şi l-ai stropit cu ea? Ca şi cum i-ai fi azvârlit cerneală în ochi?
Percepând sarcasmul preotului, novicele se frământă şi şovăi cu răspunsul. Fratelui Francis îi era întotdeauna greu să se mărturisească. Nu găsea cuvintele potrivite pentru a-şi descrie faptele păcătoase, iar când încerca să-şi amintească motivele care-l îndemnaseră să cadă în greşeală devenea neajutorat şi patetic. Adevărat, nici preotul nu-i sărea în ajutor întrebându-l de-a dreptul dacă a păcătuit ori nu — cu toate că altă ieşire nu exista.
— Cred că am uitat de mine pentru o. clipă, spuse el într-un sfârşit.
Cheroki deschise gura, cu gând să ceară lămuriri suplimentare, dar se răzgândi imediat.
— Înţeleg. Ce altceva mai ai de mărturisit?
— Gânduri lacome, spuse Francis după ce se gândi puţin.
Preotul oftă.
— Credeam c-am încheiat cu asta. Sau ai mai păcătuit o dată?
— Ieri. Părinte, am văzut o şopârlă. Era vărgată în albastru şi galben şi avea nişte copane divine — groase cât degetul mare şi durdulii, iar eu mi-am adus aminte că au gust d,e pui când sunt rumenite bine şi pielea devine crocantă şi…
— Bine, bine, îl întrerupse preotul. Pe chipul lui îmbătrânit trecu doar o umbră de dezgust. La urma-urmei, băiatul acesta stătuse multă vreme în soarele nemilos.
— Te-ai complăcut în aceste gânduri? N-ai încercat să alungi ispita?
Francis roşi.
— Am încercat s-o prind. Mi-a scăpat.
— Aşa, deci n-ai păcătuit doar cu gândul… ci şi cu fapta. Numai o dată?
— Păi, da… doar atât.
— Clar, prin gând şi faptă, voind cu bună ştiinţă să mănânci carne în Postul Mare. Te rog să te exprimi cât poţi de limpede. Credeam că ţi-ai cercetat conştiinţa cum se cuvine. Mai ai de mărturisit şi altele?
— Destule.
Preotul se crispă. Trebuia să viziteze şi alte locuri de sihăstrie; avea mult de mers călare prin arşiţă, iar genunchii îl dureau deja.
— Continuă, te rog, cât poţi de repede, spuse el cu un oftat.
— Necurăţenie, o dată.
— Cu gândul, cu vorba ori cu fapta?
— Păi, a venit vedenia aceea, iar ea…
— Vedenie? A, noaptea? Dormeai?
— Da, dar…
— Atunci de ce mărturiseşti asta?
— Pentru ce-a fost după aceea.
— Când anume? După ce te-ai trezit?
— Da. Mi-a rămas gândul la ea. Mi-am imaginat-o din nou.
— Bine, gânduri de preacurvie, ai greşit cu bună ştiinţă. Acum te căieşti? Ce altceva mai ai de spus?
Toate acestea erau în firea lucrurilor şi părintele Cheroki le auzise de atât de multe ori mărturisite de postulanţi după postulanţi şi novici după novici, încât acum fratele Francis ar fi putut măcar să-şi strige de-a dreptul auto-acuzaţiile una, două, trei în bună rânduială, fără să mai fie nevoie să-l îmboldească si îndemne la fiecare pas. Francis părea să întâmpine greutăţi în a-şi formula gândurile; preotul se arătă răbdător.
— Cred că mi-am găsit chemarea, Părinte, numai că… Francis îşi linse buzele crăpate de uscăciune şi rămase cu privirea pironită la un gândac aflat pe o piatră.
— O, chiar aşa? întrebă Cheroki fără nici o inflexiune în glas.
— Da, aşa cred, Părinte, dar poate fi considerat un păcat dacă, atunci când am simţit asta pentru prima oară, am privit cam cu dispreţ la scris? Aşa să fie?
Cheroki clipi nedumerit. Scris? Chemare? Ce era cu întrebarea asta? Studie vreme de câteva clipe expresia de seriozitate de pe chipul novicelui, apoi se încruntă.
— Tu şi fratele Alfred v-aţi scris bileţele? întrebă el ameninţător.
— A, nu, Părinte!
— Atunci despre al cui scris vorbeşti?
— Al Fericitului Leibowitz.
Cheroki rămase pe gânduri. Oare prin colecţia de documente de odinioară a abaţiei exista vreun manuscris scris personal de fondatorul Ordinului? Vreun exemplar original, măcar? După ce cugetă un moment, socoti că exista; da, erau câteva petice rămase, păstrate însă cu mare grijă sub cheie.
— Te referi la ceva întâmplat la abaţie? Înainte de venirea ta aici?
— Nu, Părinte. S-a întâmplat chiar acolo. Făcu un semn din cap către stânga. Trei movile mai încolo, în preajma acelui cactus înalt.
— Şi spui că asta are vreo legătură cu chemarea ta?
— D-dda, dar…
— Păi bineînţeles, rosti Cheroki tăios, nici NU E POSIBIL să încerci a spune că… ai primit de la Fericitul Leibowitz, care e mort, ia să vedem, de şase sute de ani, o invitaţie scrisă de mâna lui pentru a depune jurămintele solemne? Iartă-mă, dar aşa am înţeles eu vorbele tale.
— Păi, cam aşa stau lucrurile, Părinte.
Cheroki dădea să spumege. Dându-şi seama de primejdie, fratele Francis scoase din mânecă un petec de hârtie şi i-l înmână preotului. Devenise pergamentoasă din pricina vechimii şi era pătată. Cerneala se decolorase.
— Jumătate kilogram pastramă, pronunţă părintele Cheroki, zăbovind asupra unora dintre cuvintele necunoscute, una cutie cârnaţi, şase chifle — de adus acasă pentru Emma. Îl ţintui cu privirea pe fratele Francis. Cine a scris astea?
Francis îi povesti.
Cheroki căzu pe gânduri.
— Nu poţi să te confesezi cum se cuvine în starea asta. Şi nici eu n-aş proceda corect absolvindu-te de păcate, atâta vreme cât nu eşti în toate minţile. Văzându-L pe Francis cum se chirceşte îndurerat, preotul îl atinse încurajator pe umăr. Nu te îngrijora, fiule, o să discutăm pe îndelete după ce te faci bine. O să-ţi ascult confesiunea altă dată. Deocamdată… Agitat, aruncă o privire la vasul în care se afla cuminecătura. Aş vrea să-ţi strângi lucrurile şi să te întorci neîntârziat la abaţie.