— Părinte, dar eu…
— Îţi poruncesc, spuse preotul ferm, să te-ntorci neîntârziat la abaţie.
— D-dda, Părinte.
— Acum nu te voi absolvi de păcate, însă ai putea face un gest de pocăinţă bineprimit înălţând douăzeci de rugi drept penitenţă. Doreşti să te binecuvântez?
Novicele dădu aprobator din cap, luptându-se să-şi stăvilească lacrimile. Preotul îl binecuvântă, se ridică, făcu o plecăciune în faţa Sfintei cuminecături, luă vasul din aur şi-l legă la loc de lanţul din jurul gâtului. După ce vârî lumânarea în buzunar, plie masa şi o fixă cu o cureluşă în spatele şeii, înclină capul cu un aer solemn către Francis, apoi încălecă pe iapa lui şi porni să-şi termine turul locurilor de post ale altor fraţi. Francis se aşeză pe nisip şi plânse.
Ar fi fost mai simplu dacă l-ar fi convins pe preot să coboare în criptă pentru a-i arăta camera, dacă ar fi îndrăznit să-i pună în faţă cutia şi conţinutul ei, precum şi semnul făcut de pelerin pe piatră. Însă preotul ducea cu sine împărtăşania şi nimic nu l-ar fi înduplecat să pătrundă într-un subsol plin cu pietre, coborând pe palme şi genunchi, ori să răscolească prin cutia veche şi să se vâre în dispute arheologice. Francis socotea că, evitând să-l invite, procedase cum era mai bine. Atâta vreme cât mai avea în vas o singură Cuminecătură, se cuvenea ca vizita lui Cheroki să rămână solemnă; după ce vasul se golea, poate că preotul ar fi fost dispus să asculte totul cu un aer mai prietenesc. Novicele nu-l putea învinovăţi pe părintele Cheroki că se pripise trăgând concluzia că îşi ieşise din minţi. Era, într-adevăr, niţel ameţit de soare şi se bâlbâise destul de mult. După veghea menită a le pune la încercare chemarea, mulţi novici se întorseseră la abaţie cu minţile rătăcite.
Nu avea de ales; trebuia să dea ascultare poruncii de a se întoarce.
Merse până la adăpost şi aruncă o ultimă privire înăuntru, să se asigure că era cu adevărat acolo, apoi se duse pentru a lua cutia. În momentul când o pusese deja în desagă şi se pregătea să plece, spre sud-est apăru dâra de colb anunţând sosirea celui care aducea provizia de apă şi porumb de la abaţie. Fratele Francis hotărî să aştepte hrana înainte de a porni în lungul drum spre casă.
În faţa vălătucului de praf apărură trei măgari şi un călugăr. Măgarul din frunte se împleticea sub povara fratelui Fingo. În ciuda glugii, Francis îl recunoscu pe ajutorul de bucătar după umerii căzuţi şi după picioarele păroase care erau atât de lungi încât, bălăbănindu-se de o parte şi de alta a coastelor măgarului, aproape că se târau pe pământ. Animalele care veneau în urma lui aveau în spinare săculeţi cu porumb şi desagi cu apă.
— Hai, uti uti, purceluş! Uti, uti! striga Fingo, ţinându-şi palmele pâlnie la gură şi lansând chemarea pentru porci pe deasupra ruinelor, de parcă nu l-ar fi văzut pe Francis aşteptând la marginea drumului. Hai, uti uti, godac! A, aici mi-erai, Francisco! Te luasem drept o grămăjoară de oscioare. Hai, că trebuie să te-ngrăşăm pentru lupi. Mişcă-te odată, serveşte-te cu lăturile de duminică. Cum îţi merge ca sihastru? Crezi c-o să faci carieră din asta? Bagă de seamă, doar o desagă cu apă şi un săculeţ cu porumb. Şi ai grijă la copitele Maliciei; e-n călduri şi are chef de joacă — i-a tras una lui Alfred, zdranc! drept în rotulă. Fii atent cu ea! Fratele Fingo îşi împinse gluga pe spate şi chicoti înveselit văzându-i pe novice şi pe măgăriţă căutându-şi o poziţie favorabilă. Fingo era fără nici o îndoială cel mai urât om din câţi existaseră vreodată şi, când râdea, gingiile diforme şi rozalii, precum şi dinţii uriaşi, de diferite culori, nu adăugau nimic farmecului pe care-l avea; era un slut, însă unul care cu greu putea fi numit drept monstruos; aceasta era structura ereditară în ţinutul Minnesota, de unde venea, structură care producea chelirea şi o distribuţie inegală a melaninei, astfel că pielea călugărului deşirat era o peticeală de rubiniu ca ficatul de vită cu pete ciocolatii pe un fond de albinos. Cu toate acestea, buna lui dispoziţie reuşea să compenseze în asemenea măsură sluţenia înfăţişării lui, încât cel care-l privea o uita de îndată, iar după o îndelungată convieţuire, petele purtate de fratele Fingo păreau fireşti ca şi acelea ale unui ponei tărcat. Ceea ce ar putut părea hidos, dacă ar fi fost un om posomorât, reuşea să devină la fel de decorativ precum obrazul dat cu chinoroz al unui măscărici dăruit de natură cu o veselie molipsitoare. Ca meseriaş, era cioplitor în lemn şi de obicei lucra în atelierul dulgherilor. Numai că un incident provocat de trufia lui, legată de chipul Fericitului Leibowitz pe care i se îngăduise să-l sculpteze, îl făcuse pe abate să dea poruncă de mutare la bucătărie până va face dovada umilinţei sale. Între timp, chipul Fericitului aştepta în atelier, pe jumătate sculptat.
Zâmbetul se stinse pe faţa lui Fingo după ce văzu trăsăturile fratelui Francis, care descărca grăunţele şi apa de pe spinarea măgăriţei nărăvaşe.
— Băiete, arăţi ca o oaie bolnavă de gălbează, îi spuse el penitentului. Care-i baiul? Iar mocneşte furia în părintele Cheroki?
Fratele Francis clătină din cap.
— Nu mi-am dat seama.
— Atunci ce s-a întâmplat? Chiar eşti bolnav?
— Mi-a poruncit să mă întorc la abaţie.
— Ceee? Fingo îşi azvârli un picior păros peste greabănul măgarului şi-şi dădu drumul la pământ. Uriaş cum era, se aplecă asupra fratelui Francis şi-şi lăsă mâna grea pe umărul lui, apoi îl privi cercetător în ochi. Ce-ai păţit, ai gălbinare?
— Nu. Socoteşte că-s… şi Francis se bătu cu degetul în tâmplă, ridicând în acelaşi timp din umeri.
Fingo pufni în râs.
— Ei, na, păi e adevărat, doar ştiam cu toţii treaba asta. De ce te trimite îndărăt?
Francis aruncă o privire către cutia de lângă picioare.
— Am găsit câteva lucruri care au aparţinut Fericitului Leibowitz. Am început să-i povestesc, dar nu m-a crezut. Nici nu m-a lăsat să-i explic. A…
— Ce zici c-ai găsit? Fingo zâmbi neîncrezător, apoi se lăsă pe genunchi şi deschise cutia, în timp ce novicele îl urmărea iritat. Călugărul rostogoli cu degetul cilindrii mustăcioşi aflaţi în sertare şi fluieră încetişor: Farmece păgâne, nu-i aşa? Sunt vechi, Francisco, chiar că-s vechi. Aruncă o privire la biletul de pe capac. Ce-i cu gângăveala asta? întrebă el, uitându-se printre gene la nefericitul, novice.
— Engleză de dinaintea Potopului.
— N-am studiat-o niciodată, nu ştiu decât ce se cântă la cor.
— A fost scris chiar de Fericitul.
— Ăsta? Fratele Fingo îşi luă ochii de la bilet şi se uită la Francis, apoi din nou la bilet. Clătină hotărât din cap, trânti capacul cutiei şi se ridică. Zâmbetul deveni forţat. Poate are dreptate Părintele. Fă bine şi întoarce-te, dar roagă-l pe fratele farmacist să-ţi pregătească o fiertură din aceea specială, de ciuperci nebune. Suferi de fierbinţeală, frate.
— Tot ce se poate, spuse Francis ridicând din umeri.
— Unde-ai găsit chestiile astea?