Novicele îi arătă cu degetul.
— În partea aceea, la câteva mormane mai încolo. Am mutat câteva pietre. Era o tasare de teren şi am găsit un subsol. Du-te să vezi cu ochii tăi.
Fingo clătină din cap.
— Mai am cale lungă de bătut.
Francis luă cutia de jos şi porni spre abaţie, în vreme ce Fingo se întoarse la măgarii lui, însă după ce parcurse câţiva paşi, se opri şi strigă:
— Frate Peticilă, chiar nu-ţi poţi îngădui două minute?
— Poate că da, răspunse Fingo. De ce?
— Du-te până acolo şi aruncă o privire în groapă.
— La ce bun?
— Ca să-i poţi spune Părintelui Cheroki dacă e tot acolo.
Fingo rămase cu un picior petrecut peste spinarea măgarului.
— Ha! făcu el. Îşi trase piciorul înapoi. Bine. Dacă n-o fi acolo, o să-ţi spun eu câteva.
Francis îl urmări pe lunganul Fingo până ce dispăru după movile; apoi se întoarse şi porni târşâindu-şi picioarele pe drumul lung şi plin de praf care ducea spre abaţie, mestecând din boabele de porumb, apoi luând câte o gură de apă din desagă. Când şi când arunca priviri peste umăr. Fingo dispăru mai mult de două minute. Fratele Francis nu se mai uită să-l vadă apărând din nou, dar deodată auzi un urlet venind dinspre ruine. Se răsuci pe călcâie. Distinse silueta cioplitorului în lemn stând pe coama unei movile. Făcea semne largi din braţe şi dădea puternic din cap în semn de aprobare. Francis răspunse salutului, apoi, cu paşi osteniţi, luă din nou drumul în piept.
Cele două săptămâni de post aproape negru îşi cereau tributul. După două sau trei mile, Francis începu să se clatine pe picioare. Când mai avea doar o milă până la abaţie, leşină pe marginea drumului. Abia spre seară, întorcându-se din turul său, Cheroki îl observă zăcând acolo, descălecă în grabă şi-i dădu cu apă pe faţă, până când Francis se dezmetici. Cheroki se întâlnise cu Fingo şi măgarii lui pe drumul de întoarcere şi se oprise o clipă să asculte relatarea acestuia care confirma descoperirea făcută de fratele Francis. Deşi nu era pregătit să accepte ideea că Francis găsise ceva de importanţă covârşitoare, preotul regretă intoleranţa pe care o dovedise mai devreme faţă de el. Observând cutia zăcând în apropiere şi conţinutul ei răsfirat în mijlocul drumului, aruncă un ochi la bileţelul de pe capac, apoi la Francis care stătea ca prostit lângă un şanţ. Cheroki se gândi că ar fi fost mai bine dacă ar fi luat boscorodelile de mai devreme ale băiatului drept rod al unei imaginaţii bogate, iar nu semne de nebunie sau delir. Nu vizitase cripta şi nici nu examinase cu atenţie conţinutul cutiei, însă era vădit că băiatul interpretase mai curând anapoda evenimente reale decât mărturisise halucinaţii.
— Îţi poţi încheia confesiunea imediat ce ajungem la abaţie, i se adresă cu blândeţe novicelui, ajutându-l să urce în şa, la spatele lui. Cred că te pot absolvi de păcate, dacă nu mai stărui atâta asupra mesajelor personale primite de la sfinţi. Ei, ce zici?
În acele momente, fratele Francis era prea vlăguit ca să mai stăruie în ceva.
4
— Ai procedat cu înţelepciune, mormăi într-un sfârşit abatele. De vreo cinci minute păşea rar încoace şi încolo prin biroul său, iar pe faţa mare şi zbârcită, cu trăsături ţărăneşti, avea o expresie preocupată, în vreme ce părintele Cheroki şedea agitat pe marginea unui scaun. La fel ca şi superiorul său care-l convocase, Cheroki nu scosese nici o vorbă de când intrase în încăpere, de aceea tresări când abatele Arkos rupse tăcerea pe neaşteptate.
— Ai procedat cu înţelepciune, repetă abatele, oprin-du-se în mijlocul camerei şi măsurându-l printre gene pe stareţ, care începuse să se mai calmeze. Era aproape miezul nopţii şi Arkos se pregătea să se retragă pentru a dormi o oră sau două înainte de Utrenie şi Slujba de dimineaţă. Încă ud şi cu părul în dezordine după recenta cufundare în butoiul cu apă unde-şi făcuse baia obişnuită, îi amintea lui Cheroki de un urs-pricolici preschimbat în om doar pe jumătate. Purta o robă din blană de coiot şi singurul semn al funcţiei sale era numai crucea mare, cuibărită în cârlionţii bogaţi de pe piept, care reflecta pâlpâirea lumânării ori de câte ori îşi întorcea trupul spre birou. Părul ud care-i atârna pe frunte, barba scurtă şi ţepoasă şi îmbrăcămintea din blană de coiot îl făceau să semene mai curând a căpetenie militară, încă încordat şi reţinându-şi furia de după un ultim asalt, decât a preot. Având drept strămoşi baroni din Denver, părintele Cheroki simţea îndemnul de a se purta curtenitor faţă de oamenii care aveau calităţi oficiale, de a se adresa politicos celor ce purtau însemnele puterii şi nu-şi îngăduia să privească mai atent omul căruia îi fuseseră încredinţate, urmând, în această privinţă, obiceiurile curtene înstăpânite de veacuri. Prin urmare, părintele Cheroki păstrase dintotdeauna o distanţă cordială şi oficială faţă de funcţia, inelul şi crucea purtate de abatele său, însă îşi permitea să asocieze toate acestea cât mai puţin cu Arkos, omul. În condiţiile de acum, îi era cam greu să procedeze astfel, întrucât Cuvioşia Sa Părintele Abate abia ieşise din baie şi lipăia prin birou cu picioarele desculţe. Se vedea cât de colo că abatele îşi retezase o bătătură şi tăiase prea adânc; unul dintre degetele mari era plin de sânge. Cheroki se strădui să nu bage de seamă, însă se simţea tare stânjenit.
— Ştii despre ce vorbesc, nu? mârâi nerăbdător Arkos.
Cheroki ezită.
— Părinte Abate, n-aţi vrea să fiţi mai explicit — asta în caz că are vreo legătură cu lucruri pe care le-aş fi putut afla doar din mărturisirea lui?
— Hâ? Aha! M-am lăsat pradă furiei! I-ai ascultat mărturisirea, asta-mi ieşise cu totul din minte. Ei bine, fă-l să mărturisească din nou, ca să poţi vorbi şi tu, deşi Dumnezeu mi-e martor, istoria a făcut înconjurul abaţiei. Nu, nu-l lua acum la întrebări. O să-ţi spun eu, iar tu nu-mi răspunzi dacă ai aflat asta sub pecetea jurământului.
Ai văzut materialele astea? Abatele Arkos făcu un semn spre biroul său unde fusese golit conţinutul cutiei spre examinare.
Cheroki dădu rar din cap:
— I-au căzut pe jos pe marginea drumului când a leşinat. L-am ajutat să le adune, dar nu m-am uitat prea atent la ele.
— Ei, ştii ce susţine că sunt?
Părintele Cheroki se uită în altă parte. Păru să nici nu fi auzit întrebarea.
— Bine, bine, mârâi abatele, n-are importanţă ce susţine el. Doar uită-te mai atent la ele şi spune-mi ce crezi tu că reprezintă.
Apropiindu-se de birou, Cheroki se aplecă şi privi cercetător hârtiile, ridicându-le una câte una, în vreme ce abatele continuă să păşească şi să vorbească, aparent către preot, dar mai mult către sine:
— E imposibil! Ai făcut lucrul cel mai potrivit tri-miţându-l înapoi, înainte să descopere şi altceva. Dar bineînţeles că nu ăsta-i lucrul cel mai grav. Nenorocirea e bâiguiala despre bătrân. Se îngroaşă gluma. Nu cred că există ceva care să facă mai mult rău Fericitului decât o avalanşă întreagă de aşa-zise „miracole.” A, câteva întâmplări, acolo, mai merg! Trebuie clarificat dacă intervenţia Fericitului poate să se petreacă, producând miracole, înainte de canonizare. Dar sunt prea multe! Uite ce s-a întâmplat cu Binecuvântatul Chang — beatificat acum două veacuri, dar rămas necanonizat, asta până acum. Şi de ce asta? Ordinul lui s-a pripit, de aceea. De fiecare dată când cuiva îi trecea tusea, gata, însănătoşirea era pusă pe seama Fericitului. Viziuni în subsol, evocări în clopotniţă; totul suna mai curând a colecţie de povestiri cu stafii decât a listă de întâmplări miraculoase. Pesemne că vreo două-trei din ele au fost adevărate, dar când-se adună atâtea lucruri de nimic… ei, ce zici?