Părintele Cheroki ridică ochii. Strângea marginea biroului atât de tare încât degetele i se albiseră şi pe chip i se citea încordarea. Arăta de parcă n-ar fi auzit vorbele abatelui.
— Vă cer iertare, Părinte Abate.
— Păi, acelaşi lucru se putea întâmpla şi aici, asta e, spuse abatele şi continuă să lipăie desculţ. Anul trecut a fost fratele Noyon şi miraculoasa lui funie a călăului. Ha! Iar cu un an înainte, fratele Smirnov s-a lecuit de gută ca prin minune — şi cum? — atingând o relicvă aparţinând probabil Fericitului nostru Leibowitz, aşa zic prostovanii ăştia tineri. Iar acum, acest Francis, care întâlneşte un pelerin — purtând, ia ghici? — purtând drept kilt însăşi pânza de sac pe care i-au tras-o peste cap Binecuvântatului Leibowitz înainte de a-l spânzura. Şi ce avea drept cingătoare? O frânghie. Ce fel de frânghie? Aha, exact aceeaşi care… Făcu o pauză şi-l măsură pe Cheroki. După privirea ta nedumerită îmi dau seama că încă n-ai auzit-o pe asta. Aşa e? Bine, tnţeleg, n-ai dezlegare s-o spui. Nu-nu-nu. Francis n-a spus aşa ceva. N-a afirmat decât… Abatele Arkos se strădui să strecoare o notă mai înaltă în vocea lui de obicei guturală. Fratele Francis a zis doar — „Am întâlnit un bătrânel nu prea înalt şi-am crezut că-i un pelerin care se-ndreaptă spre abaţie fiindcă a luat-o într-acolo, şi purta o bucată de pânză de sac legată în talie cu o frânghie. Şi pe piatră a făcut un semn care arăta cam aşa.”
Arkos scoase un petec de hârtie din buzunarul robei de blană şi o ridică în dreptul ochilor lui Cheroki pentru ca acesta s-o poată vedea la flacăra lumânării. Încă incercând, fără prea mare succes, să-l imite pe fratele Francis, continuă:
— „Şi n-am fost în stare să-nţeleg ce însemna. Dumneavoastră ştiţi?
Cheroki se holbă la simbolurile şi clătină din cap.
— Nu pe tine te-am întrebat, hârâi Arkos cu glasul lui obişnuit. Astea-s cuvintele lui Francis. Nici eu n-am ştiut.
— Dar acum ştiţi?
— Acum, da. A căutat cineva înţelesul lor. Acesta e un lamedh, iar acela un sadhe. Litere ebraice.
— Sadhe lamedh?
— Nu. De la dreapta spre stânga. Lamedh sadhe. Un sunet l şi altul s. Dacă ar fi avut semnele pentru vocale, s-ar fi pronunţat „loots”, „lots”, „lets”, „latz”, „litz”', sau ceva de genul ăsta. Dacă între cele două semne ar fi fost vreo literă, ar fi sunat ca Lll… ia ghici.
— Leibo… Ei, nu se poate!
— Ba da! Fratele Francis nu s-a gândit la asta. Noroc cu alţii. Pe fratele Francis nu l-a dus mintea să facă legătura între gluga din pânză de sac şi frânghia călăului; unul dintre tovarăşii lui a găsit-o. Aşadar, ce facem? Tot noviciatul vuieşte de istorioara potrivit căreia Francis l-a întâlnit acolo pe Fericitul în persoană, iar Fericitul l-a condus pe băieţaşul nostru în locul unde se aflau obiectele astea şi i-a spus că-şi va găsi chemarea.
Chipul lui Cheroki se încruntă plin de mirare.
— A spus fratele Francis aşa ceva?
— NUU! mugi Arkos. N-ai auzit ce-am spus? Francis n-a afirmat nimic din toate astea. Mai bine-o făcea, afurisit să fie, şi-atunci îl PRINDEAM pe ticălos! Numai că el povesteşte pur şi simplu, ca un prost, ca să spunem lucrurilor pe nume, şi-i lasă pe ceilalţi să descâlcească înţelesurile. Încă n-am discutat cu el. L-am trimis pe rectorul Memorabiliei să-l tragă de limbă.
— Cred c-ar fi mai bine să vorbesc eu cu fratele Francis, murmură Cheroki.
— Te rog! Când ai intrat îmi puneam întrebarea dacă e cazul să te prăjesc de viu sau nu. Pentru că l-ai trimis înapoi, de asta era vorba. Dacă l-ai fi lăsat să mai stea în deşert n-am fi avut parte de toată pălăvrăgeala asta care cuprinde toată abaţia. Dar, pe de altă parte, dac-ar fi rămas acolo, nu se ştie ce altceva ar mai fi dezgropat din beciul acela. Cred c-ai făcut cum era mai înţelept porun-cindu-i să se întoarcă.
Cheroki nu luase hotărârea gândind în felul acesta, de aceea socoti că tăcerea era cel mai potrivit răspuns.
— Vorbeşte cu el, mormăi abatele. Apoi trimite-l la mine.
Luni dimineaţă, în jurul orei nouă, fratele Francis bătu temător la uşa biroului unde-l aştepta abatele. Noaptea de somn omenesc pe salteaua tare, umplută cu paie, din chilia lui, la care se adăugaseră câteva îmbucături de mâncare al cărei gust aproape că-l uitase nu făcuseră chiar minuni pentru ţesuturile epuizate şi nici nu limpeziseră pe deplin ameţeala provocată de expunerea îndelungată la soare, dar toate acestea, echivalând cu luxul, îl ajutaseră cel puţin să capete claritatea necesară pentru a pricepe că n-avea de ce să se teamă. Adevărul e că se simţea îngrozit, şi tocmai de aceea primele ciocănituri în uşă trecură neauzite. Nici măcar el însuşi nu le percepu. După câteva clipe reuşi să-şi dea curaj pentru a bate din nou.
— Benedicamus Domino.
— Deo? gratias? întrebă Francis.
— Intră, băiete, intră! se auzi o voce puternică şi amabilă pe care, după câteva momente de confuzie, o recunoscu uimit ca aparţinând suveranului abate.
— Răsuceşte butonul acela mic, fiule, i se adresă aceeaşi voce pe un ton prietenos, după ce novicele rămăsese ca îngheţat locului câtva timp, cu degetele strânse, pregătindu-se să ciocănească iar.
— D-dda… Francis abia atinse butonul, dar avu impresia că blestemata de uşă oricum s-ar fi deschis; sperase că va fi înţepenită.
— Luminăţia Sa Abatele a t-t-trimis după — mine? întrebă novicele cu glas piţigăiat.
Abatele Arkos strâmbă din buze şi clătină în semn de aprobare.
— Mmm, mda, Luminăţia Sa Abatele te-a chemat pe tine. Intră, te rog, şi închide uşa.
Fratele Francis reuşi s-o închidă şi rămase tremurând în mijlocul încăperii. Abatele se juca cu câteva dintre obiectele mustăcioase din lada de unelte găsită de el.
— Ori pesemne c-ar fi mai potrivit, spuse abatele Arkos, dacă Sfinţia Sa Părintele Abate ar fi chemat la tine. Mai ales după ce-ai fost favorizat de providenţă şi ţi-ai căpătat un asemenea renume, nu? Zâmbi liniştitor.
— He, he? râse fratele Francis întrebător. O, n-nu, S-Sfinţia Voastră.
— Nu pui la îndoială că ţi-ai câştigat recunoaşterea peste noapte? Că Pronia te-a ales să descoperi ACEASTĂ — şi făcu un gest cuprinzător către relicvele de pe birou — această cutie cu PROSTII, aşa cum ar fi numit-o pe drept cuvânt fostul ei posesor?
Novicele se bâlbâi neajutorat şi reuşi printr-o minune să zâmbească dezarmant.
— Ai şaptesprezece ani şi eşti un imbecil desăvârşit, nu-i aşa?
— Fără nici o îndoială, Sfinţia Voastră.
— Ce scuză-ţi găseşti pentru a crede că ai chemare către Religie?
— Nici una, Magister meus.
— Zău? Aşa deci? Atunci consideri că n-ai nici o vocaţie pentru a face parte din Ordin?
— A, ba da, spuse novicele dintr-o suflare.