— Dar nu-ţi găseşti nici o scuză, aşa-i?
— Nici una.
— Cretin mic ce eşti, te-am întrebat dacă ai vreun motiv. De vreme ce nu ştii nici unul, înţeleg că eşti gata să recunoşti că n-ai întâlnit pe nimeni în deşert mai zilele trecute, că n-ai dat peste asta, cutia asta cu PROSTII, fără ajutorul cuiva şi că ceea ce am auzit pe alţii spunând reprezintă doar… un delir pricinuit de fierbinţeală?
— A, nu, Dom Arkos!
— A, nu, ce?
— Nu pot nega ceea ce-am văzut cu ochii mei, Luminate Părinte.
— Deci tu chiar ai întâlnit un înger — ori era sfânt? ori încă nu era sfânt? — iar el ţi-a arătat unde să cauţi?
— N-am spus că era…
— Şi asta e tot ce poţi prezenta ca scuză pentru a-ţi închipui că ai o adevărată chemare? Că această, această… s-o numim „creatură” ţi-a spus că-ţi vei găsi o voce, şi a însemnat o piatră cu iniţialele ei, şi te-a anunţat că era exact ce-ţi trebuia, iar când te-ai uitat sub ea… ai aflat ASTA. Aşa?
— Da, Dom Arkos.
— Ce părere ai despre propria-ţi trufie nemăsurată?
— Nemăsurata mea trufie este de neiertat, Prea Luminate învăţător.
— Faptul că te crezi îndeajuns de important pentru a fi de neiertat e o trufie şi mai mare, tună suveranul abaţiei.
— Stăpâne, sunt un vierme.
— Foarte bine, trebuie doar să negi partea referitoare la pelerin. Ştii bine că nimeni altul n-a văzut o asemenea persoană. Înţeleg că pornise către abaţie, adevărat? Spunând chiar că ar voi să poposească aici. Că s-a interesat de abaţie. Da? Şi, dacă a existat, unde a dispărut? Nimeni n-a trecut prin preajmă. Fratele de serviciu la acea oră în turnul de veghe nu l-a văzut. Ei? Acum eşti gata să recunoşti că a fost doar o închipuire?
— Dacă n-ar fi cele două semne pe piatra aceea unde el a… poate c-aş…
Abatele închise ochii şi oftă, parcă aflat la capătul puterilor.
— Semnele există, slab, recunoscu el. Dar le-ai fi putut face tu însuţi.
— Nu, Luminăţia Voastră.
— Vrei să recunoşti că ţi-ai imaginat bătrânelul acela?
— Nu, Sfinţia Voastră.
— Foarte bine, ştii ce-o să păţeşti acum?
— Da, Părinte.
— Atunci pregăteşte-te să primeşti ce meriţi.
Tremurând, novicele îşi ridică veşmântul în talie şi se aplecă deasupra biroului. Abatele scoase din sertar un băţ rezistent de pin, îl încercă în palmă, apoi îi arse lui Fran-cis o lovitură straşnică peste fese.
— Deo gratias! răspunse îndatoritor novicele, scăpând un suspin.
— Vrei să te răzgândeşti, băiatul meu?
— Prea Luminate Părinte, nu pot nega…
PLEOSC!
— Deo gratias!
PLEOSC!
— Deo gratias!
Această litanie simplă se repetă de zece ori, fratele Francis ţipându-şi recunoştinţa către Cer pentru fiecare lecţie usturătoare de virtute a umilinţei, aşa cum era şi de aşteptat. După cea de-a zecea lovitură, abatele se opri. Fratele Francis rămase pe vârfurile picioarelor, legănându-se uşor. Lacrimile se îngrămădeau, încercând să se strecoare printre pleoapele strânse.
— Dragul meu frate Francis, spuse abatele Arkos, chiar eşti sigur că l-ai văzut pe bătrân?
— Sigur, scânci el, pregătindu-se pentru ceea ce avea să urmeze.
Abatele îl măsură pe tânăr cu un ochi clinic, apoi ocoli biroul şi se aşeză mormăind. Se holbă o vreme la petecul de hârtie pe care erau înscrise literele.
— Şi cine crezi tu că putea fi? bolborosi abatele Arkos, absent.
Fratele Francis deschise ochii, provocând o revărsare a lacrimilor.
— Of, m-ai convins, băiete, spre ghinionul tău.
Francis nu spuse nimic, dar se rugă în tăcere ca necesitatea de a-şi convinge suveranul de adevărul propriilor spuse să nu apară prea des. Ca răspuns la un gest nervos al abatelui, lăsă tunica să cadă peste picioare.
— Poţi să stai jos, îl îndemnă abatele, revenind la un ton normal, dacă nu de-a dreptul binevoitor.
Francis porni spre scaunul indicat, dădu să se aşeze, dar apoi tresări şi se îndreptă de spate.
— Dacă Sfinţiei Sale Părintele îi e totuna…
— Bine, atunci stai în picioare. Oricum n-o să te ţin mult. Trebuie să pleci pentru a-ţi continua postul. Făcu o pauză şi observă cum chipul novicelui se luminează. A, nu, nici gând! se răsti el. Nu te întorci în acelaşi loc. Faci schimb de sihăstrie cu fratele Alfred şi nu cumva să te mai apropii de ruine. De asemenea, îţi poruncesc să nu mai discuţi chestiunea asta cu nimeni altul decât confesorul tău ori cu mine, cu toate că, Dumnezeu mi-e martor, răul s-a comis deja. Ştii ce-ai declanşat?
Fratele Francis scutură din cap.
— Sfinte Părinte, fiindcă ieri a fost duminică, nu ni s-a cerut să păstrăm tăcerea şi, în timpul înviorării, am răspuns la întrebările fraţilor. Am crezut…
— Ei bine, fraţii tăi au născocit o explicaţie tare trasă de păr, fiule dragă. Ştiai că cel pe care l-ai întâlnit acolo era chiar Fericitul Leibowitz?
Francis rămase mut o clipă, apoi scutură iar din cap.
— Oh, nu, Prea Luminăţia Voastră. Sigur nu-i adevărat. Binecuvântatul Martir n-ar face aşa ceva.
— Ce anume n-ar face?
— N-ar fugări pe cineva, încercând să-l ardă cu toiagul care mai are şi-o ţepuşă în capăt.
Abatele duse mâna la gură, să-şi ascundă zâmbetul involuntar. Reuşi să pară dus pe gânduri.
— Eh, ce pot să zic? Pe tine te fugărea, nu? Da, aşa cred şi eu. Le-ai spus şi celorlalţi novici partea asta? Da sau nu? După cum vezi, ei n-ar socoti că asta exclude posbilitatea ca el să fie totuşi Fericitul. Eu, unul, mă îndoiesc că sunt mulţi cei pe care Fericitul i-ar lua la goană cu toiagul, dar… Nereuşind să-şi reţină hohotul de râs provocat de expresia de pe faţa novicelui, se opri o clipă, apoi continuă: Bine, fiule, dar cine crezi că putea fi?
— M-am gândit c-o fi vreun pelerin venit să viziteze capela noastră, Prea Luminate Părinte.
— Încă nu-i capelă şi n-ai dreptul s-o numeşti astfel. Şi oricum n-avea de gând s-o facă, ori n-a mai ajuns. Şi nici prin dreptul porţilor n-a trecut, decât dacă paznicul dormea. Novicele de serviciu susţine că n-a dormit, deşi recunoaşte că se simţea cam somnoros în ziua aceea. Prin urmare, ce propui?
— Cer iertare Sfinţiei Sale, dar şi eu am făcut de pază de câteva ori.
— Ei, şi?
— Într-o zi cu soare când, în afara vulturilor, nimic nu se clinteşte, după câteva ore petrecute în turn începi să te uiţi după păsări.
— Aşa deci? Asta faci atunci când trebuie să veghezi asupra drumului?
— Iar dacă priveşti prea mult la cer, ai o senzaţie de pierdere, nu eşti de-a dreptul adormit, dar, cum să zic, preocupat.
— Aşadar asta faci în post, nu? mârâi abatele.
— Nu neapărat. Vreau să spun că… nu, Sfinte Părinte, eu nu-mi amintesc s-o fi făcut, dar cred că nu. Fratele Je… adică, un frate pe care l-am schimbat odată aşa arăta. Nici măcar nu-şi dăduse seama că venise ora schimbului. Stătea acolo în turn şi privea luuung la cer, stând cu gura căscată. Parcă era ameţit.
— Da, şi prima dată când rămâi aşa, ca beat, apare un pâlc de războinici păgâni dinspre Utah, ucide câţiva grădinari, sfărâmă sistemul nostru de irigaţii, ne pângăreşte recolta şi azvârle bolovani în puţ fără ca noi să ne putem apăra. De ce te uiţi la mine aşa de… of, am uitat că te-ai născut în Utah şi-ai fugit încoace, nu? Dar nu asta-i problema acum, s-ar putea să ai dreptate cu paza, adică, putea să nu-l vadă pe bătrânel. Eşti sigur că era un om de rând şi nu altceva? Nu era cumva un înger? Sau un fericit? Privirea novicelui alunecă gânditoare spre tavan, apoi reveni iute către chipul stăpânului.