Cantică pentru Leibowitz

— Îngerii sau sfinţii lasă umbră pe pământ?

— Da, adică nu. Vreau să zic… de unde să ştiu? Făcea umbră pământului, nu?

— Păi… abia se vedea de mică ce era.

— Poftim?

— Fiindcă era aproape amiază.

— Imbecilule! Nu pe tine te-ntreb ce era. Ştiu. Ştiu prea bine ce era dacă l-ai văzut cu adevărat. Abatele Arkos bătu cu palma în tăblia biroului pentru a-şi întări spusele. Vreau să ştiu dacă tu — Tu! — eşti convins fără putinţă de tăgadă că nu era un bătrân de rând.

Această modalitate de anchetă îl zăpăcise pe fratele Francis. După mintea lui, între ordinea Naturală şi cea Supranaturală nu exista o linie clară de demarcaţie ci, mai curând, o zonă intermediară de crepuscul. Existau lucruri vădit naturale şi lucruri vădit supranaturale, dar între aceste extreme apărea o regiune de confuzie (a sa) — magicul — unde lucrurile alcătuite doar din pământ, aer, foc sau apă aveau tendinţa de a se comporta năucitor, aidoma Lucrurilor. Pentru fratele Francis, această zonă cuprindea ceea ce putea să vadă, dar nu înţelegea. Iar fratele Francis nu era „convins fără putinţă de tăgadă”, cum îi cerea abatele, că înţelegea prea bine multe dintre intâmplările prin care trecuse. Prin urmare, ridicând chestiunea, fără să-şi dea seama, abatele Arkos îl azvârlea pe novice în acea zonă crepusculară, în aceeaşi perspectivă din clipa când îl văzuse pe bătrân drept un punct mişcător, negru şi fără de picioare, care părea să şer-puiască în apa morţilor ridicată din suprafaţa încinsă a şoselei, în aceeaşi perspectivă pe care o ocupase el în clipa când lumea novicelui se contractase, ajungând să nu mai conţină altceva decât o palmă oferindu-i un boţ de mâncare. Dacă vreo creatură mai-presus-de-om dorea să treacă drept umană, cum putea el, Francis să vadă dincolo de aparenţe, ori să bănuiască aşa ceva? Dacă o asemenea creatură nu voia să atragă atenţia, n-ar şti că trebuie să facă umbră pământului, să lase urme de picior ori să mănânce brânză cu pâine? N-ar putea mesteca vreo mirodenie, scuipa către o şopârlă şi imita reacţia unui muritor de rând care-a uitat să-şi pună sandalele în picior înainte de a călca pe pământul dogorâtor? Francis nu era pregătit să facă aprecieri asupra inteligenţei ori inventivităţii fiinţelor diavoleşti sau cereşti, ori să-şi dea cu presupusul asupra calităţilor lor imitative şi actoriceşti, deşi bănuia că ele erau fie diavolesc, fie divin de agere. Ridicând problema, abatele formulase natura răspunsului lui Francis, care era: să menţină trează întrebarea, deşi până în acest moment n-o mai făcuse.

— Ei bine, băiete?

— Luminate Abate, doar nu presupuneţi că ar fi putut să fie…

— Eu îţi cer să nu presupui. Eu îţi poruncesc să fii sigur. Era ori nu era o persoană obişnuită, alcătuită din carne şi sânge?

Întrebarea îl îngrozi. Faptul că avea pe deasupra un aer maiestuos, fiindcă venea de pe buzele unei persoane atât de respectate precum suveranul abate, făcea întrebarea şi mai înspăimântătoare, deşi înţelegea foarte clar că superiorul său o pusese doar pentru că dorea un anume răspuns. Şi i-l cerea cu insistenţă. Dacă voia un răspuns cu tot dinadinsul, întrebarea sigur era importantă. Dacă era îndeajuns de importantă pentru un abate, atunci ea devenea covârşitoare pentru fratele Francis, care nu cuteza să greşească.

— C-c-cred că era din carne şi sânge, Sfinte Părinte, dar nu chiar „obişnuit”. În unele privinţe era de-a dreptul extraordinar.

— În ce privinţe? întrebă abatele Arkos tăios.

— De exemplu, după cât de drept putea scuipa. Şi cred că ştia să citească.

Abatele închise ochii şi se frecă la tâmple, semn că ajunsese la capătul răbdării. Cât de uşor ar fi fost să i se zică băiatului că pelerinul lui nu fusese decât un vagabond, iar apoi să i se poruncească să nu creadă altfel. Dar, îngăduindu-i să priceapă că era posibil un grăunte de îndoială, făcea ca porunca să devină inutilă chiar înainte de a o rosti. În măsura în care gândurile pot fi stăpânite cât de cât, lor li se poate porunci exact ceea ce susţinea raţiunea; dacă li s-ar porunci altfel, gândurile nu s-ar supune. Ca orice conducător luminat, atunci când nesupunerea era posibilă, iar convingerea cu forţa imposibilă, abatele Arkos nu se apuca să dea porunci în zadar. Era preferabil să facă lucrurile uitate decât să dea un ordin inutil. Pusese o întrebare la care nici el însuşi n-ar fi fost în stare să răspundă prin apelul la raţiune, fiindcă nu-l văzuse pe bătrân şi, prin urmare, pierduse dreptul de a face din răspuns o chestiune obligatorie.

— Ieşi afară, spuse el în cele din urmă, rămânând cu ochii închişi.

5

Oarecum dezorientat de agitaţia de la abaţie, fratele Francis se întoarse în deşert în aceeaşi zi pentru a-şi încheia veghea Postului într-o solitudine plină de amărăciune. Sperase ca relicvele să stârnească emoţie, însă interesul manifestat de toată lumea faţă de vârstnicul rătăcitor îl mirase. Vorbise despre bătrân pur şi simplu datorită rolului jucat de el, fie întâmplător, fie la intervenţia providenţei, în descoperirea criptei şi a relicvelor aflate acolo. Din câte-şi dădea seama Francis, pelerinul era doar un element neînsemnat într-un caleidoscop amintind de o mandala în centrul căreia se aflau urmele lăsate de un sfânt. Însă tovarăşii săi de noviciat se arătaseră mai preocupaţi de el decât de relicve şi până şi abatele îl chemase, nu pentru a cere lămuriri privitoare la cutie, ci la bătrân. Despre el i se puseseră zeci de întrebări, la care nu putuse spune decât: „N-am băgat de seamă”, ori „Nu mă uitam în clipa aceea”, ori „Chiar dac-a zis aşa, nu-mi aduc aminte”, iar unele dintre ele sunau aproape bizar. De aceea îşi examină conştiinţa: Trebuia să observ? Am fost prost că nu m-am uitat să văd ce face? N-am acordat atenţie vorbelor lui? Mi-a scăpat ceva important fiindcă eram ameţit?

Se gândi la toate acestea pe întuneric, în vreme ce lupii viermuiau pe lângă noua lui tabără şi făceau noaptea să răsune de urletele lor. Se trezi cugetând la astă şi ziua, în anumite momente rezervate rugăciunilor şi practicilor spirituale cuvenite Postului şi se mărturisi stareţului Cheroki, cu prima ocazie când acesta îşi făcu obişnuitul tur de duminică.

— N-ar trebui să te laşi influenţat de năzăririle celorlalţi; ai destule necazuri din pricina propriilor năzăriri, îi spuse preotul după ce-l dojeni că-şi neglijase exerciţiile şi rugăciunile. Nu le vin în minte asemenea întrebări bazându-se pe ceea ce ar putea fi adevărat; îşi născocesc întrebările pornind de la ce poate fi senzaţional, chiar dacă întâmplarea ar fi reală. E ridicol! Te asigur că Sfinţia Sa Părintele Abate a poruncit tuturor novicilor să facă uitată toată istoria asta. Din nefericire, o clipă mai târziu, cu o vagă undă de speranţă în glas, adăugă: Nimic din purtarea bătrânului nu aminteşte de ceva supranatural, adevărat?