Cantică pentru Leibowitz

Fratele Francis se întrebă şi el dacă aşa stăteau lucrurile. Chiar dacă existase vreo idee de supranatural, el n-o remarcase. Dar atunci, judecind după avalanşa de întrebări cărora nu le găsise răspuns, însemna că nici nu băgase în seamă prea multe. Risipa de întrebări îl făcuse să simtă că incapacitatea lui de a observa se dovedea, într-un anume fel, vinovată. Se arătase recunoscător faţă de pelerin pentru descoperirea adăpostului. Dar nu interpretase evenimentele exclusiv în funcţie de interesele sale, în consonanţă cu nevoia adânc simţită de a găsi o dovadă cât de neînsemnată că dorinţa de a-şi închina întreaga viaţă slujirii mănăstirii se născuse nu atât din propria-i voinţă, cât din graţia divină, cea care întăreşte voinţa, dar n-o sileşte să aleagă. Pesemne că întâmplările aveau un înţeles mai cuprinzător, care-i scăpase din pricina aplecării depline asupra sinelui.

Ce părere ai despre trufia ta nemăsurată?

Nemăsurata mea trufie aminteşte de aceea a pisicii care studia ornitologia, Stăpâne.

Dorinţa lui de a depune jurământul sfânt şi pentru vecie — oare nu era la fel cu motivaţia pisicii care a devenit ornitolog pentru a-şi putea glorifica ornitofagia, devorând în mod sfânt Penthestes atricapillus¹, dar refuzând să mănânce piţigoi? Fiindcă, aşa cum pisica se simte îndemnată de Natură să devină ornitofagă, tot astfel fusese împins şi Francis de propria-i natură să înghită hulpav cunoaşterea ce se putea preda în acele vremuri şi, întrucât nu existau alte şcoli în afara celor monastice, îmbrăcase rasa, întâi pe cea de postulant, iar apoi pe cea de novice. Dar să îndrăznească a bănui că nu numai Dumnezeu, ci şi Natura îl îndemnaseră să devină călugăr al Ordinului?

Ce altceva putea face? Cale de întoarcere în ţinutul său natal, Utah, nu era. În fragedă copilărie fusese vândut unui vrăjitor care l-ar fi educat cât să-i devină servitor şi acolit. Întrucât fugise, nu se mai putea întoarce decât pentru a înfrunta cumplita „justiţie” tribală. Furase avutul unui vrăjitor (propria persoană a lui Francis) şi, deşi hoţia trecea drept meserie onorabilă în Utah, ea se considera crimă capitală atunci când victima era vraciul tribului. După ce primise lumina învăţăturii la abaţie, nu s-ar fi sinchisit dacă ar fi revenit la viaţa destul de primitivă a poporului său de păstori necunoscători de carte.

Dar ce altceva putea face? Continentul era puţin colonizat. Se gândi la harta cât un perete din biblioteca abaţiei şi la distribuţia sărăcăcioasă a zonelor haşurate repre-zentând petice, dacă nu de civilizaţie, măcar de ordine civilă, unde domnea o formă de suveranitate a legii, care o transcendea pe cea tribală. Restul continentului era slab populat de popoare ale pădurilor şi câmpiilor, compuse preponderent nu din sălbatici, ci din clanuri familiale organizate sporadic în mici comunităţi presărate din loc în loc şi care trăiau din vânătoare, cules şi agricultură primitivă, a căror rată a naşterilor (neţinând seama de idioţi şi monştri) abia de reuşea să menţină populaţia. Cu excepţia câtorva zone de pe coasta oceanului, ocupaţiile principale ale oamenilor de pe continent erau vânătoarea, agricultura, războiul şi vrăjitoria — aceasta din urmă fiind cea mai promiţătoare „meserie” pentru orice tânăr care putea alege şi care avea în minte, ca scopuri esenţiale, prestigiul şi bunăstarea maximă.

Educaţia pe care o primise Francis la abaţie nu-i oferea nimic cu valoare practică într-o lume întunecată, ignorantă şi în care se trăia de pe o zi pe alta, unde ştiinţa de carte era necunoscută, iar un tânăr educat nu părea de nici un folos unei comunităţi decât dacă, pe lângă asta, putea să lucreze pământul, să ţină arma în mână, să vâneze sau să posede talente de hoţ pentru a fura de la alte triburi sau pentru a descoperi apă ori metal prelucrabil. Nici măcar în ţinuturile răzleţite în care existau forme de ordine civilă, ştiinţa de carte n-avea să-i slujească deloc lui Francis dacă trebuia să ducă o viaţă ruptă de cea a Bisericii. Adevărat, unii baroneţi aveau uneori trebuinţă de un scrib sau doi, însă astfel de cazuri erau atât de rare încât puteau fi ignorate cu totul, iar aceste necesităţi erau deseori împlinite de călugări precum şi de mireni şcoliţi în mănăstiri.

Singura cerere de scribi era creată de Biserică, a cărei structură ierarhică destul de fragilă cuprindea întregul continent (şi, întâmplător, ţinuturi îndepărtate aflate peste mări, cu toate că episcopii de acolo erau practic stăpâni autonomi, supuşi Sfântului Scaun mai mult teoretic decât practic, fiind izolaţi de Noua Romă mai curând de oceane rareori traversate, decât de schisme) şi putea fi ţinută laolaltă doar printr-o reţea de comunicaţii. Biserica devenise întâmplător, aproape fără voinţa ei, singurul mijloc prin care veştile ajungeau dintr-un loc în altul de-a lungul şi de-a latul continentului. Dacă izbucnea o ciumă în nord-est, sud-vestul afla curând nenorocirea, iar asta ca efect secundar al istorisirilor spuse şi răsspuse de mesagerii Bisericii care aveau Noua Romă ca punct de pornire şi de întoarcere.

Dacă infiltrarea nomazilor din nord-vest ameninţa vreo dioceză creştină, de la amvonul bisericilor din miazăzi şi miazănoapte se dădea curând citire unei epistole enciclice atrăgând atenţia asupra ameninţării şi transmiţând binecuvântarea apostolică pentru „bărbaţii de toate stările, în măsura în care sunt pricepuţi la mânuirea armelor şi care, având putinţa de a întreprinde călătoria, sunt rugaţi cu pioşenie să purceadă de îndată la drum cu mijloacele pe care le au la îndemână, pentru a jura credinţă preaiubitului Nostru fiu, N., stăpân legiuit al acelui ţinut, pe perioada de timp considerată necesară menţinerii armatei în stare de luptă spre apărarea creştinilor împotriva hoardelor păgâne în creştere, a căror sălbăticie şi lipsă de milostenie le este tuturor cunoscută şi care, spre adânca Noastră întristare, au supus la cazne, au ucis şi au devorat pe acei preoţi ai Domnului pe care Noi Înşine i-am trimis la ei să poarte Cuvântul, astfel ca dânşii să intre ca miei în turma al cărei Păstor pre Pământ Noi suntem: fiindcă deşi Noi nu Ne-am pierdut nicicând speranţa şi nici n-am încetat a Ne ruga pentru ca aceşti copii rătăciţi ai întunericului să fie îndrumaţi spre Lumină şi să intre în ţinuturile Noastre în pace (ântrucât nu trebuie să ne închipuim că nişte paşnici străini de loc ar fi alungaţi dintr-o ţară atât de întinsă şi de pustie; dimpotrivă, cei care vin cu gând de pace se cuvine a fi bine primiţi, chiar de vor fi fiind străini de Biserică şi de Fondatorul Ei Divin, atâta vreme cât dau ascultare acelei Legi Naturale care se află scrisă în inimile tuturor oamenilor, deşi nu-L vor fi cunoscut pre Numele Său), găsim totuşi că e cuviincios, priincios şi prudent ca lumea Creştinătăţii, chiar de se roagă pentru pace şi pentru convertirea păcătoşilor, să se întrarmeze şi să se oţelească întru apărare în nord-vest, unde hoardele se adună şi atacurile dovedind sălbăticie păgână s-au înmulţit în vremea din urmă, astfel că vouă, iubiţi fii, care sunteţi în stare a purta arme şi a călători către nord-vest să vă alăturaţi forţelor pregătite să-şi apere pământurile legiuite, căminele şi bisericile, Noi vă transmitem şi, prin prezenta, vă acordăm, ca semn al deosebitei Noastre bunăvoinţe, Binecuvântarea Apostolică.”