Francis se gândise în treacăt să plece spre nord-vest, asta dacă nu reuşea să-şi găsească vocaţia în rândurile Ordinului. Însă, deşi puternic şi destul de priceput în mânuirea arcului şi oţelului, arăta cam mic de statură şi nu prea voinic, în timp ce, dacă era să dea crezare zvonurilor, păgânii aveau doi metri şi jumătate înălţime. Nu putea verifica zvonurile, dar nici nu vedea vreun motiv să le considere în întregime mincinoase.
În afară de a muri în vreo bătălie, nu prea găsea altceva de făcut cu viaţa lui — cu alte cuvinte, ceva care să merite — dacă nu şi-o putea dedica Ordinului.
Convingerea nestrămutată în vocaţia lui nu-i fusese spulberată, ci doar uşor ştirbită, de usturătoarea lecţie primită de la abate şi de meditaţia referitoare la pisica devenită ornitolog atunci când fusese chemată de Natură să devină ornitofagă. Gândul acesta îl neferici în asemenea măsură încât căzu pradă ispitei, aşa că, în Duminica Floriilor, când mai avea doar două zile de răbdat până la ieşirea din Postul Mare, stareţul Cheroki auzi din partea lui Francis (ori, mai curând, din partea umbrei stafidite şi sfrijite de arşiţă în care, nu se ştie cum, sufletul rămăsese totuşi închistat) câteva vorbe hârâite care constituiau probabil cea mai concentrată mărturisire făcută vreodată de Francis ori ascultată de Cheroki:
— Binecuvântează-mă, Părinte; am mâncat o şopârlă.
După ce, vreme de ani şi ani, fusese confesorul penitenţilor care posteau, stareţul Cheroki găsi că pentru el, la fel ca şi pentru binecunoscutul gropar, obiceiul conferea întregii tărăşenii „un aer de firesc”, de aceea şi răspunse cu o perfectă stăpânire de sine şi fără ca măcar să clipească:
— Era zi de abstinenţă şi ai gândit asta dinadins?
Săptămâna Mare ar fi fost mai puţin împovărată de singurătate decât săptămânile precedente ale Postului dacă sihastrii n-ar fi fost deja dincolo de orice grijă lumească; fiindcă o parte din liturghia Patimilor se desfăşură în afara zidurilor abaţiei pentru a ajunge şi la penitenţii aflaţi la locurile lor de veghe; Împărtăşania se făcu de două ori, iar în Joia Mare, abatele în persoană trecu roată, împreună cu Cheroki şi alţi treisprezece călugări, pentru a sluji serviciul religios la fiecare ermitaj. Straiele abatelui Arkos erau ascunse de o sutană, iar leul aproape că reuşi să pară pisicută blândă când, cu maximă economie de mişcări şi cu minimum de paradă şi de pompă, îngenunche, spălă şi sărută picioarele supuşilor săi ce postiseră, în vreme ce restul cântau antifoanele de răspuns. „Mandatum novum do vobis: ut diligatis invicem…” În Vinerea Patimilor o Procesiune a Crucii aduse un crucifix acoperit cu un văl, oprindu-se la fiece loc de sihăstrie pentru a-l dezveli încet în faţa penitentului, ridicând pânza centimetru cu centimetru în vederea Adoraţiei, în timp ce preoţii cântau Dojenile:
Popor al meu, ce rău ţi-am făcut eu ţie? cu ce ţi-am greşit? Răspunde-mi… te-am preamărit prin puterea castă; iară tu mă ţintuieşti pe cruce…
Iar apoi, Sâmbăta Mare.
Călugării îi purtară unul câte unul până la abaţie — flămânzi şi delirând. Francis avea cu cincisprezece kilograme mai puţin şi era mult mai slăbit decât în prima miercure. Când îl aşezară pe picioare în chilia lui, se împletici şi, până să ajungă la pat, se prăbuşi. Fraţii îl ridicară pe saltea, îl îmbăiară, îl bărbieriră şi-i unseră pielea băşicată, în vreme ce el bolborosi în delir despre ceva legat peste coapse cu o fâşie din pânză de sac, vorbindu-i acelui lucru uneori ca unui înger, alteori ca unui sfânt, invocând mereu numele lui Leibowitz şi vroind tot timpul să-şi ceară iertare.
Fraţii lui, cărora abatele le interzisese să vorbească despre această problemă, se mulţumiră să schimbe ocheade încărcate de subînţeles ori să clatine misterioşi din cap, unul către altul.
Cum-necum, vestea ajunse şi la urechile abatelui.
— Chemaţi-l aici, mormăi el către un registrator de îndată ce află că Francis era în stare să umble. Tonul îl făcu pe registrator să dea fuga după Francis.
— Negi că ai făcut aceste afirmaţii? mârâi Arkos.
— Nu-mi aduc aminte să fi spus aşa ceva, Luminate Abate, zise novicele, nedezlipindu-şi ochii de la nuiaua abatelui. Pesemne că aiuram.
— Presupunând că aiurai, le-ai mai spune şi acum?
— Adică despre pelerin că ar fi Fericitul? A, nu, Magister meus!
— Atunci afirmă contrariul.
— Nu cred că pelerinul era Fericitul.
— Atunci de ce nu spui de-a dreptuclass="underline" Nu era el?
— Păi, dacă nu l-am văzut niciodată personal pe Binecuvântatul Leibowitz, n-aş…
— Ajunge! porunci abatele. Prea mult! Nu vreau să te mai văd şi să aud de tine multă, multă vreme! Afară! Dar ţine minte un lucru: să NU te aştepţi cumva să rosteşti jurământul împreună cu ceilalţi anul ăsta. Nu ţi se va îngădui.
Pentru Francis vorbele acestea veniră ca o lovitură în stomac, dată cu capătul unui buştean.
6
Pelerinul rămase un subiect de sporovăială interzis în abaţie; însă cât priveşte relicvele şi adăpostul contra căderilor, din motive de necesitate, interdicţia se mai înmuie puţin pentru toţi, cu excepţia descoperitorului lor, care primi poruncă să nu scoată o vorbă şi să facă bine a se gândi la ele cât de rar posibil. Cu toate acestea, n-avea cum să nu audă câte ceva şi ştia că într-unui dintre atelierele abaţiei, călugării lucrau de zor aplecaţi asupra documentelor, nu numai asupra celor găsite de el, ci şi a altora, care fuseseră recuperate din biroul de odinioară, înainte ca abatele să dea ordin de închidere a adăpostului.
Închis! Vestea îl cutremură pe fratele Francis. Adăpostul abia dacă fusese atins. După ce se aventurase el înăuntru, nimeni nu mai făcuse vreo încercare de a pătrunde acolo decât pentru a forţa biroul pe care el încercase şi nu reuşise să-l deschidă, înainte de fi observat cutia. Închis! Nici o încercare de a descoperi ce se afla dincolo de uşa numită „Bocaport Doi” sau de a cerceta „Mediul Steril Etanş”. Fără ca măcar să se mute pietrele sau oasele din locul lor. Închis! Cercetarea fusese oprită, fără vreun motiv plauzibil.
Apoi se răspândi un zvon.
Emily avea un dinte din aur. Emily avea un dinte din aur. Emily avea un dinte din aur. De fapt, era întru totul adevărat. Era unul dintre acele fleacuri istorice care reuşesc, nu se ştie cum, să supravieţuiască evenimentelor importante pe care oricine s-ar cuveni să le ţină minte, dar care trec nebăgate în seamă până în clipa când vreun istoric monahal ar fi silit să scrie: „Nici conţinutul Memo-rabiliei, nici alte surse arheologice descoperite până în prezent nu dezvăluie numele domnitorului care a locuit în Palatul Alb de la mijlocul până la sfârşitul deceniului şase, cu toate că Fr. Barcus a susţinut, nu fără a avea dovezi convingătoare, că numele lui a fost…”
Şi totuşi, în Memorabilia stătea scris limpede că Emily avusese un dinte îmbrăcat în aur.
Nu era surprinzător că Sfinţia Sa Abatele poruncise închiderea criptei. Amintindu-şi cum ridicase ţeasta de la pământ şi o întorsese cu faţa către zid, fratele Francis se temu dintr-o dată de mânia Cerului. Emily Leibowitz dispăruse de pe faţa Pământului la începutul Potopului Focului, şi abia mulţi ani după aceea a recunoscut neconsolatul soţ că ea murise.