Se spunea că, pentru a pune la încercare omenirea care devenise din cale afară de trufaşă, ca pe vremea lui Noe, Dumnezeu poruncise oamenilor înţelepţi ai acelui veac, printre ei numărându-se şi Binecuvântatul Leibowitz, să născocească uriaşe maşinării de război cum nu se mai văzuseră pe Pământ până atunci, arme de asemenea tărie încât ascundeau în pântecele lor înseşi focurile Iadului, iară Dumnezeu îi îngăduise pe aceşti magi să pună armele în mâinile prinţilor, zicându-le fiecăruia dintre dânşii: „Doară pentru că ai tăi duşmani au asemenea lucruri, am născocit acestea pentru tine, cu gând ca şi dânşii să afle cum că le ai, iară astfel să se teamă a lovi cu ele. Aibi grijă, Prea luminate stăpâne, să te temi de dânşii tot astfel precum se tem şi dânşii de tine, pentru ca nici unul dintre voi să nu slobozească aceste lucruri îngrozitoare pe care noi le-am făurit.”
Însă prinţii, nepunând mare preţ pe vorbele înţelepţilor de la curţile lor, şi-au zis fiecare către sine: „De voi lovi cu grăbire şi în mare taină, îi voi fi nimicit pe ceilalţi la vreme de somn şi amorţire şi nu se va mai găsi cine să răspunză; al meu fi-va pământul.”
Aşa de mare era nechibzuinţa prinţilor, iară atuncea a venit Potopul Focului.
În câteva săptămâni — unii vorbeau de zile — după prima slobozire a focului cel diavolesc, totul se sfârşise. Oraşele au devenit mormane de sticlă spartă, având împrejur întinderi de piatră sfârtecată. Naţii întregi au dispărut de pe faţa lumii, stârvuri au împânzit pământul, atât oameni cât şi vite, precum şi toate speciile de animale, dimpreună cu păsările văzduhului şi cu orice zbura, înota în fluvii, se târa prin iarbă ori se ascundea în vizuini; îmbolnăvindu-se şi pierind, au acoperit câmpii şi dealuri şi totuşi, acolo unde demonii Căderii deveniseră atotstăpâni-tori, cadavrele nu intrau în descompunere decât în ţinuturile unde aflau sol rodnic. Norii cei grei ai mâniei cuprinseseră păduri şi câmpii, uscând copaci şi făcând recoltele să piară. Acolo unde fusese stăpână viaţa se instalaseră deşerturi, iar în locurile în care mai rămăseseră oameni vii, de la mic la mare erau bolnavi din pricina aerului otrăvit, aşa că, deşi unii scăpaseră cu zile, puţini rămăseseră neatinşi; şi mulţi muriră din aerul cel rău chiar în acele tărâmuri unde groaznicele arme nu loviseră.
Pretutindeni vedeai oameni rugind dintr-un loc într-altul de se amestecaseră toate limbile pământului. Multă mânie se strânsese faţă de prinţii şi servitorii prinţilor, dar şi a magilor care născociseră armele. Anii treceau, dară pământul nu se curăţea. Aşa scria cu limpezime în Memorabilia.
Din babilonul de limbi, din amestecul de naţii şi din teamă s-a născut ura. Iar Ura zicea: Să-i ucidem cu pietre şi să-i sfirtecăm şi să-i trecem prin para focului pe aceia care aceasta au făcut-o. Să scăpăm lumea de cei care au făptuit aşa o crimă, dar să nu-i uităm pe cei care le-au fost slugi şi înţelepţi; să-i ardem şi să piară dimpreună cu lucrarea şi numele lor, ba chiar şi amintirea lor să dispară în fum. Să-i ştergem de pe pământ şi să-i învăţăm pe copiii noştri că lumea e nouă, pentru ca ei să nu cunoască nimic despre faptele ce s-au săvârşit mai demult. Să facem o mare simplificare, iară lumea o va lua de la început. Aşa se face că, după Potop, Cădere, ciumă, nebunie, amestecul limbilor, şi furie, a început sângeroasa Simplificare, când omenirea rămasă a sfârtecat o parte din ea însăşi, bucată cu bucată, ucigând domnitori, oameni de ştiinţă, conducători, tehnicieni, educatori şi mulţi alţi oameni despre care căpeteniile mulţimii ziceau că merită să piară fiindcă toţi dimpreună aduseseră Pământul în starea de acum. Oamenii şcoliţi păreau a fi cei mai huliţi, la început pentru că îi slujiseră pe prinţi, iar mai apoi pentru că refuzaseră să se alăture mulţimilor doritoare de măcel şi cutezaseră să se pună contra lor, numindu-le „adunături de ţărănoi troglodiţi şi însetaţi de sânge”.
Înveselite, cetele acceptară numele şi porniră să urle: Ţărănoi?! Da, da! Suntem ţărănoi! Dar tu ce eşti? Vom construi un oraş şi-i vom spune Oraşul ţărănoilor, fiindcă până-l vom termina de ridicat toţi ticăloşii ăştia care se cred deştepţi vor muri! Ţărănoi! Să mergem! Să-i învăţăm minte pe toţi! E cineva care nu se simte ţărănoi? S-o spună, dacă are curaj!
Căutându-şi salvarea de furia cetelor de ţărănoi, oamenii educaţi, atâţia cât mai reuşiseră să supravieţuiască, se refu-giară în sanctuarele care mai rămăseseră. Atunci când îi primea, Sfânta Biserică îi înveşmânta în sutane călugăreşti şi încerca să-i ascundă în mănăstirile şi schiturile care scăpaseră întregi şi puteau fi reocupate, fiindcă mulţimile nu-i dispreţuiau chiar atât pe clerici, ucigându-i doar dacă se arătau sfidători şi acceptau cu bună ştiinţă martirajul. Uneori, aceste sanctuare se dovedeau salvatoare, dar cel mai adesea cădeau pradă gloatelor care invadau mănăstirile, dădeau foc documentelor şi cărţilor sfinte, îi prindeau pe refugiaţi şi-i spânzurau ori îi ardeau de vii după o judecată sumară. La scurt timp după ce se declanşase, Simplificarea încetase a mai avea vreo socoteală sau noimă, devenind o dezlănţuire dementă a dorinţei de a ucide şi distruge, lucru care se dovedeşte îndeobşte posibil doar atunci când dispar până şi ultimele vestigii de ordine socială. Nebunia aceasta se transmise şi copiilor, educaţi nu doar să uite, ci să urască, întâmplându-se ca furia mulţimilor să răbufnească uneori şi până la a patra generaţie de după Potop. Acum, însă, înverşunarea îşi găsea ca ţintă nu cărturarii, fiindcă aceştia dispăruseră între timp, ci oamenii care aveau cât de cât ştiinţă de carte.
După ce umblase zadarnic pentru a-şi găsi soţia, Isaac Edward Leibowitz îşi găsise adăpost printre cistercieni, unde rămăsese ascuns în perioada imediat următoare Potopului. După şase ani, plecase din nou în căutarea lui Emily ori a mormântului ei, departe în sud-vest. Ajuns acolo, se convinsese pe deplin că Emily murise, fiindcă moartea triumfase definitiv prin acele ţinuturi. Trecând prin deşert, făcuse în sinea lui un jurământ. Apoi s-a întors la cistercieni, a primit să poarte straiul lor, iar după alţi ani a devenit preot. A strâns câţiva tovarăşi pe lângă el şi, fără prea multă vâlvă, le-a propus ceva. Câţiva ani mai târziu, propunerile lui au ajuns la urechile „Romei”, care nu mai era Roma cunoscută ca oraş, fiindcă ea, după ce existase vreme de două milenii, în nici două decenii se mutase de câteva ori. Doisprezece ani după ce făcuse propunerile, părintele Isaac Edward Leibowitz a obţinut permisiunea Sfântului Scaun să întemeieze o nouă comunitate religioasă care să primească numele lui Albert Magnus, dascăl al Sfântului Thomas şi patron al oamenilor de ştiinţă. Misiunea sa, nedeclarată, şi la început doar vag definită, era să păstreze istoria umană pentru stră-stră-stră-nepoţii copiilor troglodiţilor care voiau s-o vadă distrusă. Straiele purtate erau zdrenţe din pânză de sac şi bocceluţe — uniforma obişnuită a celor ce formau cetele de ţărănoi. Membrii comunităţii erau fie „contrabandişti de cărţi”, fie „memorizatori”, după cum o cerea situaţia. Contrabandiştii de cărţi transportau în secret cărţi către deşertul aflat în sud-vest şi, punându-le în lăzi, le îngro-pau. Memorizatorii învăţau pe de rost volume întregi de istorie, scrieri sfinte, literatură şi ştiinţă pentru cazul în care vreunul dintre nefericiţii contrabandişti era prins, torturat şi forţat să dezvăluie locul ascunzătorilor. Între timp, alţi membri ai noului ordin au descoperit un puţ aflat la vreo trei zile de mers pe jos de cărţile îngropate şi au început să construiască o mănăstire. Aşa s-a născut planul menit să pună o părticică din cultura umană la adăpost de cei care voiau s-o distrugă cu desăvârşire.