În vreme ce efectua un transport de cărţi, Leibowitz a fost prins de o ceată de troglodiţi; un tehnician trădător, pe care preotul l-a iertat de îndată, l-a identificat, nu numai ca om învăţat, ci şi ca specialist în domeniul armelor. Având capul acoperit cu pânză de sac, Leibowitz a fost martirizat pe loc, prin ştrangulare cu o funie al cărei nod fusese făcut astfel încât să nu-i rupă gâtul şi, în acelaşi timp, ars de viu — în acest mod rezolvându-se gâlceava născută în rândurile mulţimii privind metoda de execuţie.
Memorizatorii erau puţini, iar capacităţile de memorare limitate.
Unele dintre lăzile cu cărţi au fost descoperite şi arse; la fel s-a întâmplat şi cu alţi câţiva contrabandişti de cărţi. Până să se potolească această nebunie, chiar şi mănăstirea a fost atacată în trei rânduri.
Când dezlănţuirea turbată a fost dată uitării, din uriaşul tezaur al cunoaşterii umane mai rămăseseră doar câteva lăzi de cărţi originale şi o colecţie jalnică de texte rescrise din memorie.
Acum, după şase secole de beznă, călugării încă mai păstrau această Memorabilia, o studiau, o copiau şi-o recopiau şi aşteptau cu răbdare. La început, pe vremea lui Leibowitz, se exprimaseră speranţe — ba chiar se anticipase — că a patra sau a cincea generaţie va dori să-şi primească moştenirea înapoi. Însă călugării nu ţinuseră seama de capacitatea umană de a-şi crea o nouă moştenire culturală în decurs de câteva generaţii când cea veche s-a pierdut definitiv, găsindu-şi noi creatori în legiuitori şi profeţi, genii ori maniaci; prin contribuţia unuia precum Moise, ori Hitler, ori vreun bunic ignorant dar tiranic, din zori şi până seara se poate naşte o moştenire culturală, iar multe au şi apărut în acest fel. Dar noua „cultură” era o moştenire întunecată, în care un cuvânt precum „ţărănoi” însemna „cetăţean”, iar acesta din urmă căpăta înţelesul de „sclav”. Călugării au rămas să aştepte. Pentru ei nu avea importanţă că tezaurul pe care-l salvaseră era inutil, că în cea mai mare parte nici nu reprezenta cu adevărat cunoaştere, în unele privinţe ea rămânând călugărilor la fel de neinteligibilă ca şi unui flăcău pe jumătate sălbăticit şi neştiutor; aceste cunoştinţe erau goale de conţinut, iar subiectele tratate nu-şi mai găseau reazem în realitate.
Această cunoaştere avea totuşi o structură simbolică particulară în sine şi meritau remarcate măcar interacţiunile dintre simboluri. A studia modul în care se coagulează un sistem de cunoaştere înseamnă a deprinde cel puţin o minimă cunoaştere a cunoaşterii, până când — într-o bună zi sau chiar peste secole — va sosi un Integrator, iar lucrurile se vor corela din nou. Memorabilia exista, iar datoria lor era s-o păstreze, şi aşa aveau să facă indiferent dacă ignoranţa va domni peste lume încă zece ori o sută de secole, fiindcă ei, deşi născuţi în cel mai întunecat dintre veacuri, rămâneau contrabandiştii de cărţi şi memorizatorii fideli ai Fericitului Leibowitz; şi când se aventurau dincolo de fruntariile abaţiei, fiecare dintre ei, devotat Ordinului — fie el grăjdar ori abate — purta, ca parte a straielor, o carte, de obicei un Breviar, bine ascunsă în bocceluţă.
După închiderea adăpostului şi scoaterea documentelor şi relicvelor, abatele le strânsese unul câte unul, într-un mod care să nu bată la ochi. Probabil ţinute sub cheie în biroul lui Arkos, deveniră inaccesibile celor care-ar fi vrut să le cerceteze. Se putea afirma, fără teama de a greşi prea mult, că dispăruseră. Era recomandabil ca despre lucrurile care dispăreau în biroul abatelui să nu se discute în public. Pe această temă era preferabil să se şoptească pe coridoarele tăcute. Fratele Francis auzea rareori astfel de şoapte. Cu timpul ele încetară cu totul, numai că reveniră în actualitate o dată cu sosirea unui mesager de la Noua Romă, care avu o discuţie mai aprinsă cu abatele în refec-toriu, într-o seară. Frânturi ale discuţiei lor ajunseră întâmplător până la mesele alăturate. După plecarea mesagerului, zvonurile ţinură câteva săptămâni, apoi se stinseră din nou.
În anul următor, fratele Francis din Utah se întoarse în deşert şi posti iarăşi în singurătate. Reveni încă o dată, vlăguit şi stafidit, şi curând se trezi chemat de abatele Arkos, care ţinu să ştie dacă mai susţinea că avusese şi alte întâlniri cu reprezentanţi ai Ordinei Cereşti.
— A, nu, Prea Sfinţia Voastră. Ziua n-am văzut decât vulturi.
— Dar noaptea? întrebă Arkos bănuitor.
— Doar lupi, răspunse Francis, adăugind precaut: Aşa cred.
Arkos preferă să nu cerceteze mai adânc acest amendament circumspect, mulţumindu-se doar să se încrunte. Fratele Francis ajunsese să constate că încruntarea abatelui era sursa primară a energiei radiante care călătorea prin spaţiu cu o viteză finită şi care încă nu era pe deplin înţeleasă decât în ceea ce privea efectul ei nimicitor asupra acelor fiinţe ce o absorbeau, ele find îndeobşte vreun postulam ori vreun novice. Francis recepţionase o astfel de emisie vreme de cinci secunde până să i se adreseze următoarea întrebare.
— Ei, ce mai poţi spune acum despre cele întâmplate anul trecut?
Novicele rămase cu vorba în gât, apoi reuşi să îngaime:
— Bă…bătrânul?
— Bătrânul.
— Da, Dom Arkos.
Străduindu-se să elimine din voce orice vibraţie care să dea tonului său o nuanţă întrebătoare, Arkos mormăi:
— Un bătrân, pur şi simplu. Nimic mai mult. Acum suntem siguri de asta.
— Şi eu cred c-a fost un bătrân.
Cu un gest bătrânicios, părintele Arkos întinse mâna după nuiaua din lemn.
PLEOSC!
— Deo gratias!
PLEOSC!
— Deo…
Când Francis porni spre chilia lui, abatele strigă după el pe coridor:
— Fiindcă veni vorba, voiam să-ţi spun…
— Da, Sfinte Părinte?
— Nici anul acesta nu vei depune jurământul, rosti el cu gândul în altă parte şi se făcu nevăzut în biroul său.
7
Fratele Francis petrecu şapte ani de noviciat, făcând de şapte ori Postul Mare în deşert şi învăţând să imite perfect urletele lupilor. Spre distracţia fraţilor săi, urcându-se pe zid şi urlând, chema haita până în în apropierea mănăstirii. Ziua slujea în bucătărie, freca pardoseala din piatră şi continua să studieze antichitatea în clasă.
Apoi, într-o bună zi, călărind un măgar, la abaţie a sosit un mesager de la un seminar din Noua Romă. După o lungă consultare cu abatele, mesagerul l-a căutat pe fratele Francis. A părut surprins să descopere că acel flăcăiandru, acum bărbat în toată legea, încă mai purta rasa de novice şi freca podeaua din bucătărie.
— De câţiva ani încoace studiem documentele pe care le-ai descoperit, îi spuse el novicelui. Unii dintre noi ne-am convins că sunt autentice.
Francis îşi lăsă capul în pământ.
— Părinte, nu mi se îngăduie să aduc vorba despre acest subiect, explică el.
— A, de asta-i vorba?! Mesagerul zâmbi şi-i întinse un petec de hârtie care purta sigiliul abatelui şi scrisul stăpânului: Ecce Inquisitor Curiae. Ausculta et obsequere. Arkos, Abaţia Leibowitz, Abbas.
— Nu te teme, adăugă el degrabă, remarcând încordarea neaşteptată a novicelui. Nu-ţi vorbesc în calitate oficială. Altcineva de la tribunal îţi va lua depoziţia mai târziu. Ştii, nu-i aşa, că documentele găsite de tine se află la Noua Romă de câtva timp? Eu am adus înapoi câteva dintre ele.