Cantică pentru Leibowitz

Încă temător, fratele Francis îşi drese glasul, apoi se ridică, lăsându-se văzut.

— Vai!

Pâinea şi brânza zburară cât colo din mâinile pelerinului care înşfăcă toiagul şi sări în picioare.

— Numai să-ndrăzneşti să te apropii!

Scutură ameninţător toiagul către silueta înveşmântată şi cu gluga trasă peste faţă care apăruse din spatele grămezii de pietre. Fratele Francis observă că în capătul toiagului era înfiptă o ţepuşă. Se înclină smerit de trei ori, dar pelerinul nu luă în seamă gestul curtenitor.

— Rămâi unde eşti! cârâi el. Stai locului, băiete! N-am nimic din cele ce ţi-ar face trebuinţă, decât dacă vrei nişte brânză, iar dacă-i aşa, ţi-o dau cu dragă inimă. Dacă însă vrei carne, află că sunt slab ca un ţâr, dar tot m-aş lupta să mi-o păstrez. Dă-te înapoi! Înapoi!

— Stai puţin… Novicele amuţi. Milostenia ori chiar bunăcreşterea de rând puteau fi puse mai presus de regula tăcerii pe durata Postului, dar numai atunci când situaţia o impunea; cu toate astea, ideea de a vorbi din proprie iniţiativă îi dădea o vagă nelinişte. Nu sunt băiat, bunule neştiutor, continuă el, adresându-se politicos. Îşi dădu gluga pe spate dintr-o mişcare să-şi arate tunsura monahală şi ridică şiragul de mătănii. Ştii ce sunt acestea?

Bătrânul rămase câteva clipe arcuit ca o pisică gata de atac, timp în care privi cercetător la chipul adolescentin, băşicat de arşiţă, al novicelui. Confuzia din mintea pelerinului era în firea lucrurilor. Creaturile groteşti care hălăduiau pe la marginea deşertului purtau de cele mai multe ori măşti, glugi ori mantii largi pentru a-şi ascunde sluţenia. Printre ei se găseau şi unii a căror diformitate nu se mărginea numai la trup, iar aceştia îi luau uneori pe călători drept vânat din care se puteau înfrupta.

După o scurtă verificare, pelerinul se îndreptă de spate.

— Aha, unul dintre ei. Se rezemă în toiag şi-l privi pătrunzător. Cea de colo e Abaţia Leibowitz? întrebă el, arătând departe spre sud, unde se vedea un pâlc de clădiri.

Fratele Francis se înclină cuviincios şi dădu aprobator din cap către pământ.

— Şi ce cauţi aici, printre ruine?

Novicele ridică un fragment de piatră mai moale pentru a o folosi drept cretă. Statistic vorbind, părea puţin probabil ca bătrânul să aibă ştiinţă de carte, dar fratele Francis socoti că merita să facă o încercare. Cum dialectele vulgare ale diferitelor populaţii nu aveau nici alfabet, nici ortografie, zgârie cu piatra cuvintele latineşti repre-zentând „Penitenţă, Singurătate, Tăcere” pe o lespede mai mare şi netedă, apoi le scrise din nou dedesubt în engleza de odinioară, sperând că, în ciuda dorinţei nemărturisite de a găsi pe cineva cu care să vorbească, bătrânul va înţelege, lăsându-l să-şi continue veghea solitară a Postului.

Văzând inscripţia, pelerinul zâmbi din colţul buzelor. Hohotul de râs care urmă semăna mai mult cu un behăit apăsat de fatalitate.

— Hmm-hnn! Încă scrieţi de-a-ndăratelea! constată el; însă chiar dacă înţelesese cele de pe piatră, nu catadicsi să recunoască. Îşi lăsă deoparte toiagul, se aşeză din nou pe lespede, ridică pâinea şi brânza şi se apucă să le cureţe de nisip. Rupt de foame, Francis îşi linse buzele şi privi în altă parte. De la Miercurea Cenuşii încoace, nu mâncase nimic altceva decât fructe de cactus şi o mână de boabe sfrijite de porumb; regulile postului şi abstinenţei erau foarte stricte pentru cei care-şi urmau vocaţia.

Observându-i stânjeneala, pelerinul rupse din pâine şi din brânză şi-i oferi fratelui Francis câte o bucată din fiecare.

În ciuda stării de deshidratare provocată de provizia sărăcăcioasă de apă, novicele îşi simţi gura inundată de salivă. Ochii lui se încăpăţânară să nu se dezlipească de la mâna care îi dăruia hrană. Universul se contractă; exact în centrul lui geometric pluteau fărâmele de pâine neagră şi de brânză albicioasă. Parcă pătruns în carnea lui, un demon îl îndemnă să ridice piciorul stâng şi să înainteze jumătate de metru. Acelaşi demon îi luă în stăpânire celălalt picior care păşi în faţa celui stâng, iar apoi, pe negândite, îi sili muşchii pectorali şi bicepşii să împingă braţul înainte până când mâna lui o atinse pe aceea a pelerinului. Degetele pipăiră mâncarea; păreau chiar să o guste. Prin trupul pe jumătate mortificat de foame trecu un fior involuntar. Închise ochii şi-l văzu pe Sfinţia Sa Abatele fulgerându-l cu privirea şi dând la iveală un bici. Ori de câte ori novicele încerca să-şi imagineze Sfânta Treime, trăsăturile Atotputernicului Dumnezeu se amestecau cu cele ale abatelui, devenind foarte furioase, lucru firesc, socoti Francis. În spatele abatelui ardea un rug cu flăcări înalte, din mijlocul cărora ochii Bine-cuvântatului Martir Leibowitz, suferind chinuri de moarte, priveau la protejatul său aflat în Post, surprinzându-l în chiar clipa când întindea mâna după brânză.

Novicele se cutremură din nou.

— Apage Satanas! şuieră el şi, făcând un pas înapoi, lăsă mâncarea să-i cadă la pământ. Pe neaşteptate, îl stropi pe bătrân cu apa sfinţită dintr-o sticluţă pe care o scoase pe furiş din mânecă. Vreme de o clipă, mintea ameţită de atâta soare şi arşiţă îl confundă pe bătrân cu Satana în persoană.

Acest atac venit prin surprindere asupra Forţelor întunericului şi ale Ispitei nu dădu rezultatele magice anticipate, ci roadele fireşti apărură mai curând ex opere operato. Pelerinul luat drept Belzebut nu dispăru într-o explozie de fum mirosind a pucioasă, ci scoase un soi de gâlgâit, se făcu roşu la faţă şi, dând un răcnet care-ar fi făcut pe oricine să-i îngheţe sângele în vine, se năpusti către Francis. Împiedicându-se aproape la fiecare pas de pulpana rasei, novicele se refugie în grabă, încercând să evite ploaia loviturilor de toiag, şi scăpă cu pielea întreagă doar pentru că pelerinul uitase că nu avea sandalele în picioare. Atacul şchiopătat al bătrânului deveni o ţopăială pe vârful picioarelor. Părea să fi descoperit brusc pietrele încinse care-i ardeau tălpile desculţe. Se opri şi porni înapoi. Când îndrăzni să privească peste umăr, fratele Francis rămase aproape convins că pelerinul reuşise să se retragă până la locşorul răcoros doar săltând tot drumul pe vârful degetelor mari.

Ruşinat de mirosul de brânză care încă răzbătea de pe buricele degetelor şi căindu-se pentru modul necugetat în care încercase să-l alunge pe cel necurat, novicele se întoarse tăcut la truda ce şi-o impusese între ruine, în vreme ce pelerinul îşi răcorea picioarele şi-şi descărca mânia aruncând cu pietre în el ori de câte ori îl vedea apărând printre mormanele de pietre. Când, într-un târziu, simţi că-i amorţeşte braţul, mai mult mimă aruncarea, iar când şi Francis încetă să se mai ferească, se mulţumi să-l boscorodească printre înghiţiturile pe care le lua din pâine şi din brânză.

Novicele rătăcea de colo-colo printre ruine, când şi când împleticindu-se către punctul nodal al lucrării lui, cu câte-o piatră cât pieptul de mare pe care-o căra într-o îmbrăţişare chinuitoare. Pelerinul îl urmări alegând o piatră, apreciindu-i mărimea prin măsurarea cu palma, considerând-o nedemnă şi apoi căutând alta, care era smulsă cu greutate din vălmăşagul de moloz din morman, aceasta fiind apoi ridicată şi dusă cu paşi nesiguri. Francis dădu drumul unei pietre doar după câţiva metri şi, frângându-se brusc, îşi puse capul între genunchi, făcând un efort disperat să nu leşine. După ce gâfâi o vreme, se ridică la loc şi socoti că era mai bine să rostogolească piatra către locul cuvenit. Îşi continuă activitatea, în vreme ce pelerinul, făcând uitată căutătura urâtă, începu să-l privească nedumerit.