Fratele Francis clătină din cap. Ştia mai puţin, probabil, decât oricare altul despre reacţia celor din ierarhia Bisericii faţă de descoperirea relicvelor. Băgă de seamă că mesagerul purta rasa de culoare albă a dominicanilor şi se întrebă oarecum neliniştit care era natura „tribunalului” despre care amintise Călugărul Negru. În regiunea Coastei Pacificului se desfăşura o anchetă severă împotriva Catha-rismului, dar nu-şi putea explica de ce s-ar interesa acel tribunal de relicvele Fericitului. Pe bileţel scria: Ecce Inquisitor Curiae. Pesemne că abatele voise să spună „investigator”. Dominicanul părea un bărbat destul de binevoitor şi nu purta cu sine ceva care să semene a instrumente de tortură.
— Sperăm ca dosarul privind canonizarea fondatorului vostru să fie redeschis curând, explică mesagerul. Abatele vostru, Arkos, e un om foarte înţelept şi prudent. Râse în barbă. Oferind relicvele altui Ordin pentru a fi cercetate şi punând să fie închis adăpostul până se va face o explorare amănunţită… Înţelegi asta, nu-i aşa?
— Nu, Părinte. Îmi închipuisem că socotise chestiunea prea neînsemnată pentru a mai pierde timpul cu ea.
Călugărul Negru râse.
— Neânsemnată? Socot că nu. Dar dacă Ordinul vostru descoperă dovezi, relicve, miracole şi orice altceva, tribunalul trebuie să judece sursa lor. Fiecare comunitate religioasă doreşte să-şi vadă fondatorul canonizat. De aceea, abatele a procedat cu multă înţelepciune spunându-vă: „Nu vă atingeţi de adăpost.” Sunt încredinţat că v-aţi simţit cu toţii foarte dezamăgiţi, însă e mai prielnic fondatorului vostru ca adăpostul să fie cercetat în prezenţa unor martori din alte părţi.
— Îl veţi deschide din nou? întrebă Francis cu sufletul la gură.
— Nu, nu eu. Când tribunalul va fi pregătit, vor fi trimişi observatori. În felul acesta, toate relicvele ce se vor descoperi în adăpost şi ar putea avea vreo legătură cu dosarul, se vor afla în mâini sigure, în caz că opoziţia va pune la îndoială autenticitatea lor. Desigur, singurul motiv care mă face să cred că obiectele din adăpost ar putea afecta dosarul sunt… Ei bine, cele găsite de tine.
— Îmi permiteţi să vă întreb de ce, Părinte?
— Ei bine, pe vremea beatificării Binecuvântatului Leibowitz, una din chestiunile stânjenitoare a fost viaţa sa de tinereţe — dinainte de a deveni călugăr şi preot. Avocatul acuzării a încercat mereu să arunce o umbră de îndoială asupra perioadei timpurii, anterioară Potopului. A încercat să demonstreze că Leibowitz n-a cercetat cu atenţie şi că se putea ca soţia lui să fi fost încă în viaţă în momentul hirotonisirii. Ei, aşa ceva nu s-ar fi întâmplat pentru prima oară, bineînţeles, dar nu despre asta e vorba. Advocatus diaboli a încercat să pună la îndoială caracterul fondatorului vostru. S-a străduit să sugereze că acceptase Sfânta Hirotonisire şi depusese jurământul înainte de a fi sigur că nu mai avea responsabilităţi familiale. Opoziţia a dat greş, dar ar putea face o nouă încercare. Şi dacă rămăşiţele acelea umane pe care le-ai găsit tu sunt cu adevărat… Ridică din umeri şi zâmbi.
Francis dădu din cap.
— Ar putea indica data morţii ei.
— Chiar la începutul războiului care a distrus totul. După părerea mea — ei bine, scrisul de pe biletul din cutie, e fie al Fericitului, fie o imitaţie foarte convingătoare.
Francis roşi.
— Nu vreau să dau de înţeles că fu ai avea vreun amestec în acest fals, se grăbi să adauge dominicanul, observând stânjeneala lui Francis.
Novicele îşi adusese aminte de propria sa părere despre acele mâzgălituri.
— Spune-mi, cum s-a întâmplat? Cum ai găsit locul? Vreau să ştiu întreaga poveste.
— Păi, totul a început din cauza lupilor.
Dominicanul începu să ia notiţe.
La câteva zile după plecarea mesagerului de la mănăstire, abatele Arkos trimise după fratele Francis.
— Încă mai crezi că-ţi vei afla chemarea printre noi? întrebă Arkos binevoitor.
— Dacă Sfinţia Sa Abatele îmi va ierta nemăsurata trufie…
— Ei, să lăsăm pentru moment nemăsurata ta trufie. Mai crezi ori nu?
— Da, Magister meus.
Abatele jubilă.
— Bine, fiule. Socot că şi noi ne-am convins. Dacă eşti gata să te dedici pentru totdeauna, cred că e momentul potrivit să depui jurământul solemn. Făcu o pauză şi urmărind expresia de pe chipul novicelui, păru dezamăgit că nu detectase nici o tresărire. Ce s-a-ntâmplat? Nu te bucuri s-auzi asta? Doar nu cumva…? Hei! Ce-ai păţit?
Deşi rămăsese împietrit într-o expresie de atenţie politicoasă, chipul lui Francis îşi pierdea treptat culoarea. Genunchii refuzară să-l mai asculte.
Francis leşină.
Două săptămâni mai târziu, Francis, care stabilise probabil un record supravieţuind atâtor perioade de veghe în deşert, părăsi rândurile noviciatului şi, jurând sărăcie veşnică, castitate, supuşenie, precum şi alte lucruri obişnuite în faţa comunităţii, primi binecuvântările şi o bocceluţă în abaţie, devenind pentru totdeauna călugăr devotat al Ordinului Albertian de Leibowitz, legându-se cu lanţuri, făurite cu mintea şi mâna proprie, de piciorul Crucii şi de legea Ordinului. Prin ritual, fusese întrebat de trei ori: „Dacă Dumnezeu te va chema să-I fii Contrabandist de cărţi, vei fi gata să suporţi mai curând moartea, decât să-ţi trădezi fraţii?” Şi tot de trei ori, fratele Francis răspunsese: „Da, Doamne.”
— Atunci, ridicaţi-vă Fraţi Contrabandişti şi Fraţi Memorizatori şi primiţi sărului frăţiei. Ecce quam bonum, et quam jucundum…
Fratele Francis părăsi bucătăria şi i se încredinţară munci mai puţin înjositoare. Deveni ucenic de copist pe lângă un călugăr în vârstă, pe nume Horner şi, dacă lucrurile aveau să meargă bine pentru el, putea spera să-şi petreacă restul vieţii în atelierul de copiat, dedicându-se unor însărcinări precum copierea unor texte de algebră şi sfinţind paginile cu frunze de măslin şi hefuvimi bucălaţi şi veseli ce înconjurau tabelele de logaritmi.
Fratele Horner era un bătrân blajin, iar fratele Francis îl plăcu dintru început.
— Mai toţi lucrăm mai bine la copia încredinţată dacă avem şi un proiect propriu, îi spuse Horner. Simţin-du-se atraşi de o anumită operă din Memorabilia, celor mai mulţi dintre copişti le place să-i dedice o parte din timpul lor liber. Uite-l, de pildă, pe fratele Sarl — rămânea mereu în urmă cu lucrul şi făcea multe greşeli. De aceea, l-am lăsat să-şi petreacă o oră pe zi la un proiect pe care şi l-a ales singur. Când munca devine prea plicticoasă şi începe să greşească la copiat, o poate lăsa deoparte o vreme şi se ocupă de proiectul propriu. Îngădui tuturor să procedeze la fel. Dacă-ţi termini îndatorirea înainte de sfârsitul zilei, dar nu ai un proiect personal, va trebui să lucrezi suplimentar la perenele noastre.
— Perene?
— Da, şi nu mă refer la plante. Există o cerere perenă pentru diverse cărţi din partea întregului cler — Misale, Scriptura, Breviare, Summa, enciclopedii şi altele asemenea. Vindem foarte multe din acestea. Prin urmare, când nu ai vreun proiect la care ţii, când termini mai devreme, te punem să copiezi perene. Ai timp să te hotărăşti.
— Ce proiect şi-a ales fratele Sari?
Bătrânul supraveghetor rămase tăcut o clipă, apoi îi răspunse: