Francis roşi.
— Consider că diagrama reprezintă, rosti el rar, după ce făcu o pauză pentru a-şi alunga iritarea din glas, mai curând un concept abstract, decât un lucru concret. Pesemne că anticii aveau o metodă sistematică de descriere a unui gând pur. Sigur nu e imaginea recognoscibilă a unui obiect.
— Da, da, e sigur imposibil de recunoscut! îl aprobă fratele Jeris chicotind.
— Pe de altă parte, probabil că diagrama descrie un obiect, însă doar într-un mod foarte stilizat, astfel că e nevoie de o pregătire specială sau de…
— Ochi ieşiţi din comun?
— După părerea mea, probabil că e o abstracţiune deosebită cu o valoare transcendentală, exprimând vreun gând de-al Fericitului Leibowitz.
— Bravo! Dar la ce s-o fi gândit?
— Păi… la „Proiectul de Circuit”, spuse Francis zărind formularea în cuvintele scrise cu litere de tipar în partea de jos dreapta a paginii.
— Hmm, şi cărei discipline îi aparţine această artă, Frate? Care îi este genul, specia, proprietatea şi deosebirea? Sau e doar un „accident”?
În sarcasmul său, Jeris devenise deja înfumurat, socoti Francis, şi de aceea hotărî să-i dea un răspuns pe măsură:
— Ei bine, priveşte această coloană de cifre şi titluclass="underline" „Notarea componentelor electronice.” Pe vremuri a existat o artă sau o ştiinţă numită Electronică, iar ea părea să aparţină atât Artei, cât şi Ştiinţei.
— Aha! Asta rezolvă dilema „gen” şi „specie.” Acum să ne referim la „deosebire,” dacă-mi permiţi să merg în continuare pe aceeaşi linie. Cu ce se ocupa Electronica?
— Şi despre asta scrie undeva, spuse Francis, care cercetase Memorabilia de la un cap la altul, încercând să descopere indicii care să facă schiţa ceva mai inteligibilă, dar fără prea mult folos. Electronica se ocupa de electron, explică el.
— Aşa scrie, într-adevăr. Sunt profund mişcat. Dar, rogu-te, ce era „electronul”?
— Păi există o sursă fragmentară care face aluzie la el numindu-l „O părticică negativă a nimicului”.
— Poftim?! Cum negau un nimic? Asta nu l-ar transforma în ceva?
— Pesemne că negaţia se aplică la „părticică”.
— Aha! Atunci am avea un „Nimic nepărticică”. Ai descoperit cumva cum se împarte un nimic?
— Încă nu, recunoscu fratele Francis.
— Ei, nu te da bătut, Frate! Ce deştepţi trebuie să fi fost anticii ăştia, dacă ştiau cum să împartă nimicul. Dă-i înainte, şi s-ar putea să afli şi asta. Şi-atunci am avea „electronul” în mijlocul nostru, nu-i aşa? Dar ce vom face cu el? Îl aşezăm pe altarul din capelă?
— Asta e, spuse Francis oftând, nu ştiu. Dar sunt încredinţat că „electronul” a existat cândva, deşi habar n-am din ce consta sau la ce-ar fi folosit.
— Ce mişcător! chicoti iconoclastul şi se întoarse la munca lui.
Hărţuielile la care îl supunea fratele Jeris îl întristau pe Francis, dar nu reuşeau nicicum să-i diminueze devotamentul faţă de proiect.
Reproducerea întocmai a oricăror semne, pete, stropi se dovedea imposibilă, însă precizia lucrării lui era suficientă pentru a înşela privirea de la distanţa de doi paşi în cazul expunerii în scop demonstrativ, astfel ca originalul să poată fi sigilat şi pus la păstrare. După ce termină copia, fratele Francis descoperi că era dezamăgit. Desenul era prea frust. Nici un element nu sugera de la prima privire că ar putea fi o relicvă sfântă. Stilul ei sobru şi lipsit de preţiozitate, satisfăcător, probabil, pentru Fericitul, şi totuşi…
Copia relicvei nu ajungea. Sfinţii erau oameni umili, care lucrau întru gloria lui Dumnezeu, nu a sinelui, astfel că altora le revenea îndatorirea să redea strălucirea interioară a celor sfinţi, prin semne exterioare, vizibile. Copia ternă nu mulţumea: era lipsită de imaginaţie şi rece şi nu sărbătorea în mod vizibil calităţile sfinte ale Fericitului.
Glorificemus, gândi Francis, în vreme ce trudea la perene. În acele clipe tocmai copia pagini din Psalmi, care urmau a fi mai apoi legate. Zăbovi puţin să regăsească locul din text şi să perceapă înţelesul cuvintelor fiindcă, după ore întregi de copiat, uitase cu totul să mai citească, îngăduind mâinii să reproducă conturul literelor pe care le urmărea cu ochii. Băgă de seamă că tocmai copia rugăciunea de iertăciune a lui David, al patrulea psalm de penitenţă, „Miserere mei, Deus… fiindcă-mi ştiu nevrednicia mea, iar păcatul săvârşit e mereu cu mine.” O rugăciune umilă, însă pagina pe care-o avea sub ochi nu era scrisă într-un stil potrivit acestei umilinţe. M-ul din Miserere era împodobit cu o frunzuliţă aurie. Arabescuri înflorate compuse din filamente aurii şi violete umpleau marginile, devenind adevărate cuiburi în jurul literelor mari şi splendide de la începutul fiecărui verset. Oricât de umilă ar fi fost rugăciunea în sine, pagina devenea sclipitoare. Fratele Francis copia doar textul pe pergament încă neatins, lăsând spaţii pentru minunatele iniţiale şi margini largi cât un verset. Alţi meşteşugari aveau să completeze cu un dezmăţ de culori spaţiile goale din jurul copiei simple făcută de el şi să compună impresionantele iniţiale. Învăţase să pună în lumină, dar nu ajunsese destul de priceput pentru a i se încredinţa împodobirea cu auriu a perenelor.
Glorificemus. Iar se gândea la schiţă.
Fără a destăinui ideea sa către cineva, fratele Francis începu să facă planuri. Găsi cea mai fină piele de miel posibilă şi, vreme de câteva săptămâni, îşi închină timpul liber curăţând-o, întinzând-o şi lustruind-o până o aduse la o netezime perfectă, apoi o făcu albă precum zăpada şi o puse cu sfinţenie la păstrare. În lunile ce urmară, îşi dedică fiecare clipă liberă ce-o avea răsfoind Memorabilia, căutând din nou sugestii care să lămurească înţelesul desenului făcut de Leibowitz. Nu găsi nimic asemănător şerpuiturilor din desen şi nici altceva care să-l ajute în descifrarea înţelesului, însă după multe căutări dădu peste un fragment dintr-o carte care conţinea o pagină parţial distrusă, descriind copiile heliografice. Părea să fi fost o porţiune dintr-o enciclopedie. Descrierea era succintă, iar o parte din articol lipsea dar, după ce o citi de câteva ori, îşi dădu seama că el — şi mulţi alţi copişti dinaintea lui — risipiseră o grămadă de timp şi cerneală. Efectul alb-pe-negru nu părea să fi fost un atribut agreat în mod deosebit, ci mai curând rezultatul caracteristic al unui proces ieftin de reproducere. Desenul original după care se făcuse copia heliografică fusese negru-pe-alb. Abia reuşi să se opună îndemnului interior de a se da cu capul de podeaua de piatră. Atâta trudă şi cerneală pentru a copia un accident! Probabil că nici nu se cuvenea să-i spună asta fratelui Horner. Ţinând seama de suferinţa lui cardiacă, ar fi fost un gest de milostenie să treacă totul sub tăcere.
Ştiind acum că nuanţa de fond a copiilor heliografice reprezenta o caracteristică accidentală a acelor desene de odinioară, planul său căpătă un nou imbold şi contur. Se putea face o copie sclipitoare a schiţei lui Leibowitz fără incorporarea acelei caracteristici accidentale. Având schema coloristică inversată, la început nimeni nu va recunoaşte desenul. Puteau fi modificate si alte câteva trăsături. Nu îndrăznea să schimbe nimic din ceea ce nu pricepea, însă bineînţeles că părţile cu tabele şi legendele scrise cu litere mari de tipar puteau fi dispuse simetric în jurul diagramei, pe anexe şi rulouri separate. Întrucât înţelesul desenului în sine îi rămăsese nelămurit, nu îndrăzni să-i modifice forma sau dispunerea nici un milimetru; dar pentru că schema coloristică nu prezenta importanţă, desenul putea deveni chiar frumos.