Se gândi să contureze cu auriu şerpuiturile şi dispozitivele, însă ţesătura de linii era prea complicată pentru aşa ceva, iar o serpentină aurie ar fi părut ţipătoare. Liniile curbe trebuiau să fie trasate cu negru ca pana corbului, tocmai pentru a le pune în evidenţă pe cele şerpuitoare. Cu toate că structura asimetrică se cuvenea să rămână aşa cum era, socoti că înţelesul ei nu se va modifica deloc dacă ar fi folosit-o ca reazem pentru o viţă căţărătoare, ale cărei mlădiţe (ocolind cu grijă liniile curbe) puteau fi determinate să dea impresia de simetrie sau să facă asimetria firească. Ori de câte ori fratele Horner făcea câte un M să strălucească, transformându-l într-o minunată junglă de frunze, fructe, ramuri şi, probabil, chiar într-un şarpe viclean, litera rămânea totuşi vizibilă. Fratele Francis nu vedea motivul pentru care aceleaşi caracteristici îi puteau fi refuzate diagramei.
Forma generală, cu chenar împodobit, ar putea deveni mai curând un soi de scut decât rectangulul searbăd care întemniţa desenul în pagină. Făcu zeci de schiţe preliminare. Chiar pe frontispiciul pergamentului va trona o reprezentare a Treimii Dumnezeeşti, iar în partea de jos va apărea blazonul Ordinului Albertian, având exact deasupra sa imaginea Fericitului.
Dar, după câte ştia Francis, nu exista nici o reprezentare precisă a Fericitului de pe vremea când trăise. Văzuse câteva portrete închipuite, dar nici unul datat înainte de Simplificare. Deocamdată nu se convenise asupra vreunei reprezentări convenţionale, deşi tradiţia susţinea că Leibowitz fusese destul de înalt şi oarecum adus de spate. Poate că după redeschiderea adăpostului…
Fratele Francis trebui să-şi întrerupă lucrul la schiţa preliminară într-o după-amiază, când îşi dădu brusc seama că prezenţa înspăimântătoare a celui care stătea impunător în spatele lui şi arunca umbră asupra mesei lui de copist era a… Nu! Îndurare! Beate Leibowitz, audi me! Ai milă, Doamne! Fă să fie oricine, numai…
— Ia te uită, ce-avem aici? bubui abatele, aruncându-şi ochii la desen.
— Un desen, Sfinţia Voastră.
— Asta bag şi eu de seamă. Dar ce reprezintă?
— Copia heliografică a lui Leibowitz.
— Cea pe care ai găsit-o? Da? Nu seamănă deloc cu ea. De ce apar atâtea modificări?
— Va fi…
— Vorbeşte mai tare!
— O COPIE ILUMINATĂ! strigă fratele Francis cu o voce piţigăiată.
— Aha.
Abatele Arkos ridică din umeri şi se îndepărtă.
Câteva clipe mai târziu, trecând pe lângă pupitrul de copiat, fratele Horner rămase surprins observând că Francis leşinase.
8
Spre uimirea fratelui Francis, abatele Arkos nu-i mai aduse nici un reproş pentru interesul manifestat faţă de relicve. De când Dominicanii fuseseră de acord să analizeze chestiunea, abatele se domolise; şi cum la Noua Romă procesul de canonizare înregistrase unele progrese, părea să fi uitat cu totul evenimentul ieşit din comun întâmplat în deşert la vremea Postului Mare unui oarecare Francis Gerard, de la Abaţia Leibowitz, originar din Utah, care în prezent slujea în scriptorium şi la camera copiştilor. Zvonurile lipsite de noimă care circulaseră printre novici în legătură cu identitatea pelerinului se stinseseră de mult. Noviciatul de acum nu se compara cu cel de pe timpul fratelui Francis. Tinerii din noua generaţie nici nu auziseră vreodată de întâmplarea aceea.
Cu toate acestea, fratele Francis trebuise să plătească scump din pricina ei, făcând de şapte ori Postul Mare printre lupi şi de atunci încoace se arăta cam rezervat ori de câte ori subiectul revenea în actualitate. Când aducea vorba despre noviciat, putea fi sigur că în noaptea aceea.
În vis îi vor apărea Lupii şi Arkos; Arkos azvârlea carne lupilor, iar carnea făcea parte din trupul lui Francis.
Călugărul descoperi că putea să-şi vadă totuşi de proiect fără a mai fi hărţuit de cineva, excepţie făcând fratele Jeris, care continua să-l sâcâie. Francis începu iluminarea pieii de miel. Datorită timpului liber extrem de drămuit pe care-l avea la dispoziţie, meticulozitatea cerută de spiralele de pe margini şi fineţea extraordinară a împodobirii cu praf de aur aveau să facă din proiect o trudă de ani de zile; dar într-un ocean întunecat de secole în care nimic nu părea să se clintească, o viaţă de om însemna doar o învolburare de-o clipă, chiar şi pentru cel ce-o trăia. Întâi povara zilelor şi anotimpurilor repetându-se parcă la fel; apoi durerile şi chinurile şi, în cele din urmă, ultima împărtăşanie şi un moment de întuneric la sfârşit ori, mai curând, la început. Fiindcă atunci Sufletul mărunt şi temător care răbdase povara, ducând-o bine sau nu, avea să se trezească într-un loc luminat, fiind absorbit de privirea arzătoare a ochilor nespus de milostivi în clipa când va sta în faţa Celui Drept. Iar atunci Domnul va zice: „Vino,” ori „Du-te,” iar povara de atâţia ani va fi existat doar pentru această clipă. În veacul în care trăia Francis, era aproape imposibil să gândeşti altfel.
Fratele Sarl termină a cincea pagină restaurată prin metode matematice, se prăbuşi deasupra mesei de lucru şi câteva ore mai târziu muri. Nu avea importanţă. Notele lui rămăseseră intacte. După vreun secol sau două, probabil, se va găsi cineva care să-i continue truda. Până atunci însă, spre cer urcară rugăciuni pentru sufletul lui.
Mai era apoi fratele Fingo şi sculptura lui în lemn. În urmă cu doi ani, el revenise în atelierul dulgherilor, permiţându-i-se din când în când să mai cioplească sau să cizeleze imaginea pe jumătate terminată a Martirului. Asemeni lui Francis, Fingo rareori îşi găsea câte-o oră liberă pentru a lucra la proiectul pe care şi-l alesese; sculptura progresa într-un ritm ce nu putea fi perceput decât dacă privitorul îl admira o dată la câteva luni. Francis îl vedea prea des ca să observe vreo diferenţă. Îl fermeca exuberanţa nepăsătoare a lui Fingo, deşi înţelesese de mult că Fingo adoptase această atitudine binevoitoare pentru a face uitată propria urâţenie, şi lui Francis îi plăcea să petreacă minute de uitare de sine, atunci când îşi putea permite, urmărindu-l cum lucrează.
Atelierul era încărcat de mireasma talaşului de pin, cedru sau molid, dar şi de sudoare. La abaţie lemnul nu se găsea chiar atât de uşor. În afara curmalilor şi a celor câţiva plopi canadieni din imediata apropiere a sursei de apă, regiunea era lipsită de copaci. Până la cel mai apropiat petec de lăstăriş care trecea drept lemn de tăiat era drum de trei zile, iar uneori culegătorii de lemne lipseau de la abaţie şi câte-o săptămână, la întoarcere aducând pe spinarea măgarilor câteva legături de ramuri pentru a confecţiona cuiere, spiţe şi, rareori, vreun picior de scaun. Uneori târau până la abaţie un buştean-doi să înlocuiască o grindă putrezită. Din pricina lipsei de lemn, dulgherii erau în mod obligatoriu şi cioplitori, şi sculptori.
Uneori, în timp ce-l urmărea pe Fingo sculptând, Francis se aşeza pe o bancă dintr-un colţ al atelierului şi făcea schiţe, încercând să vadă cu ochiul minţii detalii ale lucrării care deocamdată erau doar tăiate grosolan. Liniile vagi ale chipului existau, dar erau încă ascunse de aşchii şi urme de daltă. Prin schiţele sale, fratele Francis încerca să anticipeze trăsăturile înainte ca ele să apară din nervurile lemnului. Fingo se uita în treacăt la desene şi râdea. Dar, pe măsură ce lucrul progresa, Francis nu reuşi să scape de senzaţia că pe chipul sculptat era întipărit un zâmbet oarecum familiar. Îl redă în acest fel şi sentimentul deveni mai pregnant. Cu toate acestea, nu reuşea să identifice chipul şi nici să-şi amintească persoana care-i zâmbise atât de strâmb.