— Nu-i rău, crede-mă. Nu-i rău deloc, spuse Fingo văzându-i schiţele.
Copistul ridică din umeri.
— Nu-mi pot scoate din minte ideea că l-am mai văzut undeva.
— Nu prin locurile noastre, Frate. Şi nici în aceste vremi.
În Postul Crăciunului, Francis se îmbolnăvi şi trecură câteva luni până să viziteze din nou atelierul.
— Chipul e aproape terminat, Francisco, îl anunţă cioplitorul. Cum ţi se pare acum?
— Îl cunosc! exclamă Francis pe nerăsuflate, holbându-se la ridurile din jurul ochilor jucăuşi, totuşi trişti, la umbra de zâmbet strâmb din colţurile gurii — oarecum supărător de cunoscut.
— Serios? Şi cine e, mă rog? vru Fingo să ştie.
— E… vezi tu, nu-s sigur. Am impresia că-l cunosc. Dar…
Fingo pufni în râs.
— Îţi recunoşti propriile schiţe, asta-i tot, îi oferi el drept explicaţie.
Francis nu era chiar atât de sigur. Cu toate astea, nu reuşi să identifice chipul.
Hmm-hnnn! părea să spună zâmbetul şui:
Abatelui zâmbetul i se păru supărător. Deşi îngădui terminarea lucrării, declară că nu va permite niciodată ca ea să slujească scopului propus dintru început, drept imagine care să fie aşezată în biserică dacă se obţinea canonizarea Fericitului. Mulţi ani mai târziu, când sculptura era definitivată, Arkos porunci să fie pusă pe coridorul de la casa de oaspeţi, dar, după ce ea impresionase neplăcut pe un vizitator sosit din Noua Romă, o transferă în propriul său birou.
Încet, dureros de încet, fratele Francis făcu din pielea de miel o frumuseţe orbitoare. Zvonurile privind proiectul lui se strecurară dincolo de uşile camerei copiştilor, iar călugării se adunau deseori în jurul mesei de lucru pentru a-i vedea opera şi murmurau plini de admiraţie.
— Inspiraţie, şopti cineva. Există destule dovezi. Pesemne că l-a întâlnit chiar pe Fericitul acolo.
— Nu înţeleg de ce nu-ţi petreci timpul cu ceva util, bolborosi fratele Jeris, al cărui spirit sarcastic se tocise după ani şi ani de răspunsuri cumpănite din partea fratelui Francis. Scepticul îşi petrecuse vremea devotată proiectului personal confecţionând şi decorând abajururi pentru lampadarele din biserică, prin asta câştigând bunăvoinţa abatelui care îl promovă punându-l să coordoneze munca la perene. După cum o dovediră curând şi registrele contabile, avansarea fratelui Jeris se justifica pe deplin.
Fratele Horner, bătrânul maestru-copist, se îmbolnăvi. După câteva săptămâni, se vădi că iubitul călugăr era în pragul morţii. La începutul Postului Crăciunului se cântă o Mesă de înmormântare. Rămăşiţele sfântului şi bătrânului maestru-copist fură încredinţate pământului din care se născuse. În vreme ce întreaga comunitate îşi exprima durerea prin rugăciuni, cu discreţie, Arkos îl numi pe fratele Jeris drept şef al copiştilor.
A doua zi după înălţarea în rang, fratele Jeris îl sfătui pe fratele Francis să lase joaca deoparte şi să se apuce de o treabă demnă de un bărbat. Supus, călugărul îşi împachetă preţiosul proiect într-un pergament, îl protejă cu scândurele rezistente şi apoi, punându-l pe un raft, îşi folosi timpul liber făcând abajururi din pânză gudronată. Nu scoase o vorbă de protest, ci se mulţumi să priceapă că, într-o bună zi, sufletul fratelui Jeris va lua acelaşi drum ca şi sufletul fratelui Horner, pentru a-şi începe acea viaţă pentru care această lume nu era decât o etapă de încercare — şi şi-o putea începe la o vârstă mai timpurie, judecând după felul în care se agita, spumega şi se extenua; iar după aceea, cu voia Domnului, lui Francis i se va îngădui să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea.
Pronia cerească interveni totuşi ceva mai devreme, fără a chema sufletul fratelui Jeris la sânul Creatorului său. În cursul verii de după numirea lui ca maestru, la abaţie sosiră, tocmai de la Noua Romă, un protonotar apostolic şi suita sa formată din funcţionari, cu un convoi de măgari; respectivul se prezentă drept monsenior Malfreddo Aguerra, avocatul apărării pentru Fericitul Leibowitz, în cadrul procedurii de canonizare. Era însoţit de câţiva dominicani. Venise să asiste la redeschiderea adăpostului şi la explorarea „Mediului Steril.” De asemenea, pentru a cerceta orice dovadă pe care o putea oferi abaţia şi care să aibă vreo relevanţă în proces, inclusiv — spre disperarea abatelui — relatări privind o presupusă apariţie a Fericitului care, după cum afirmau călătorii, i se arătase unui anume Francis Gerard din Utah, de la Abaţia Leibowitz.
Avocatul Sfântului a fost primit cu căldură de călugări, care îl cazară în odăile rezervate prelaţilor aflaţi în vizită, îl puseră la dispoziţie şase novici care să-l servească cu tot ce i-ar pofti inima şi să-i satisfacă orice toană, deşi, după cum se vădi curând, spre amara dezamăgire a potenţialilor slujitori, monsenior Aguerra era un om cu puţine capricii. Fură desfăcute cele mai fine vinuri; Aguerra luă câte-o gură, mai mult din politeţe, însă îşi exprimă preferinţa faţă de lapte. Fratele Vânător prinse în laţ prepeliţe dolofane şi cocoşi de mărăciniş pentru masa oaspetelui; dar, întrebând cu ce se hrănea cocoşul de mărăciniş („Hrănit cu porumb, Frate?” — „Nu, hrănit cu carne de şarpe, Messér”), monsenior Aguerra dădu de înţeles că prefera terciul călugărilor care mâncau în refectoriu. Numai că dacă ar fi aflat care era sursa bucăţelelor anonime de carne din ghiveci, ar fi preferat cocoşii de mărăciniş care erau cu adevărat suculenţi. Malfreddo Aguerra insistă ca viaţa abaţiei să continue netulburată. Cu toate acestea, scripcari şi o trupă de saltimbanci îl distrară seară de seară la ora de odihnă, până când începu să creadă că „viaţa obişnuită” de la abaţie trebuia să fie extraordinar de animată şi că aşa e peste tot în comunităţile monastice.
În cea.de-a treia zi a vizitei lui Aguerra, abatele îl chemă pe fratele Francis. Deşi nu foarte calde, relaţiile dintre călugăr şi stăpânul său fuseseră destul de amicale de când novicelui i se permisese să depună jurământul, astfel că de astă dată fratele Francis nu mai tremură când bătu la uşa biroului şi întrebă:
— Aţi trimis după mine, Sfinte Părinte?
— Da, răspunse Arkos, apoi întrebă pe un ton neutru: Spune-mi, te-ai gândit vreodată la propria-ţi moarte?
— Deseori, Sfinţia Voastră.
— Te rogi Sfântului Iosif pentru ca moartea să nu-ţi fie nefericită?
— Mmm, adesea, Sfinte Părinte.
— Atunci presupun că nu ţi-ar păsa dacă ea te-ar lovi pe neaşteptate. Să ştii că cineva are să facă din măruntaiele tale strune de vioară? Să fii dat hrană porcilor? Să ţi se îngroape ciolanele în pământ nesfinţit? Ia zi.
— Nn-nu, Magister meus.
— Aşa m-am gândit şi eu, de aceea să fii foarte atent faţă de monsenior Aguerra.
— Eu?
— Da, tu. Arkos duse mâna la bărbie şi păru pierdut în gânduri negre. Îmi dau seama prea bine. Cazul Leibowitz e suspendat. Sărmanul Frate e doborât de o cărămidă căzută din senin. Parcă-l văd cum zace, gemând şi cerşind iertare. Chiar printre noi, înţelegi? Iar noi aşteptăm, privind milostivi — printre noi aflându-se clerici — urmărindu-l cum rosteşte ultimele cuvinte fără ca măcar să-i adreseze flăcăului o ultimă binecuvântare. Pradă iadului. Neâmpărtăşit. Nespovedit. Chiar sub nasul nostru. Mare păcat, nu găseşti?