— Sfinţia Voastră? schelălăi Francis.
— O, să nu dai vina pe mine. Eu mă voi strădui să-i împiedic pe fraţii tăi să-şi ducă până la capăt dorinţa de a te lovi cu picioarele până vei muri.
— Qnd?
— Poate scapi, să sperăm. Fiindcă tu o să fii atent la afirmaţiile pe care le faci în faţa monseniorului. Altfel, s-ar putea să-i las să te omoare în bătaie.
— Da, dar…
— Avocatul doreşte să te vadă de îndată. Te rog să-ţi infrânezi imaginaţia şi să ai grijă ce afirmi. Străduieşte-te să nu gândeşti.
— Bine, cred că voi reuşi.
— Ieşi afară, fiule, ieşi.
Francis se simţi înspăimântat când ciocăni pentru prima oară la uşa lui Aguerra, dar pricepu imediat că spaima îi era nemotivată. Protonotarul era un bătrânel curtenitor şi plin de tact pe care părea să-l intereseze viaţa neînsemnată de călugăr.
După câteva minute de amabilităţi introductive, el abordă spinosul subiect:
— Ei; ce-mi poţi spune despre întâlnirea cu persoana care ar fi putut fi Binecuvântatul Fondator al…
— Vai, dar eu n-am afirmat niciodată că era Binecuvântatul Leibo…
— Sigur că n-ai afirmat aşa ceva, fiule. Sigur că nu. Uite, am aici o relatare a incidentului, încropită doar din auzite, bineînţeles, şi aş dori s-o citeşti şi apoi s-o confirmi ori s-o corectezi. Făcu o pauză, scoase un pergament din valiză şi i-l înmână. Versiunea aceasta se bazează pe relatările călătorilor — fără exagerări — de aceea aş vrea s-o corectezi cu cea mai mare grijă.
— Desigur, Mess6r. Dar ceea ce s-a întâmplat e foarte simplu.
— Citeşte, citeşte! Vorbim după aceea, bine?
Grosimea pergamentului dădea de înţeles că relatarea din auzite nu era chiar „foarte simplă.” Fratele Francis o citi cu teamă crescândă. Curând, teama se amplifică nemăsurat, devenind groază.
— Ai pălit, fiule, spuse avocatul apărării. Te tulbură ceva anume?
— Messér, asta… n-a fost deloc aşa!
— Nu? Dar măcar indirect, tu trebuie să fi fost autorul. Ce altă explicaţie poţi găsi? N-ai fost singurul martor?
Fratele Francis închise ochii şi se frecă la frunte. Le spusese novicilor adevărul gol-goluţ. Aceştia şopotiseră între ei. Apoi tot ei vorbiseră cu călători. Călătorii repetaseră povestea către alţii. Până când, în final… asta! Nici nu era de mirare că abatele Arkos interzisese discuţiile pe această temă. Mai bine n-ar fi scos nici o vorbă despre pelerin!
— Mi-a adresat doar câteva vorbe. L-am văzut o singură dată. M-a fugărit cu toiagul, a întrebat de drumul spre abaţie şi a făcu semne pe piatra unde am găsit cripta. După aceea nu l-am mai văzut.
— Nici rămas bun?
— Nu, Mess6r.
— Nici cor ceresc?
— Nu!
— Dar covorul de trandafiri prin locul în care a călcat?
— Nu, nu! Nici vorbă de aşa ceva, Messér, şopti călugărul.
— Nu şi-a scris numele pe piatră?
— Dumnezeu mi-e martor, Messér, a făcut numai cele două semne. Nu ştiam ce înseamnă.
— Bine, bine, spuse avocatul oftând. Relatările călătorilor sunt întotdeauna gogonate. Ce-ar fi să-mi povesteşti şi mie cum s-a întâmplat de fapt?
Fratele Francis îi povesti pe scurt. Aguerra păru întristat. După ce rămase o vreme pe gânduri, luă pergamentul cel gros, îl mângâie de rămas bun şi-l lăsă să cadă în coşul de gunoi.
— Uite-aşa sfârşeşte miracolul numărul şapte, mormăi el.
Francis se grăbi să-şi ceară scuze.
Avocatul îi făcu semn să înceteze.
— Nu te mai gândi la asta. Avem suficiente dovezi. Există lecuirile spontane,câteva cazuri de tămăduire spontană provocate de intervenţia Fericitului. Situaţii limpezi, de fapt, şi bine documentate. Pe asta se sprijină dosarele de canonizare. Tuturor le lipseşte, desigur, poezia acestei istorii, dar sunt aproape încântat că n-are bază reală şi mă bucur pentru tine. Avocatul diavolului te-ar fi crucificat, să ştii.
— N-am spus niciodată aşa…
— Înţeleg, înţeleg! Totul a pornit de la adăpost. Şi fiindcă veni vorba de el, l-am redeschis azi.
Francis se lumină.
— Aţi găsit şi altceva despre Sfântul Leibowitz?
— Binecuvântatul Leibowitz, te rog! îl corectă monseniorul. Nu, încă nu. Am deschis camera interioară. Ne-am chinuit cumplit s-o forţăm. Înăuntru am găsit cincisprezece schelete şi multe obiecte fascinante. Evident, femeia ale cărei rămăşiţe le-ai descoperit, era într-adevăr o femeie, să ştii, a fost primită în încăperea exterioară, însă cea interioară era deja plină. Ar fi oferit oarece protecţie dacă prăbuşirea zidului n-ar fi provocat surparea. Bietele suflete s-au trezit prizoniere înăuntru din pricina pietrelor care au blocat intrarea. Doar bunul Dumnezeu ştie de ce uşa aceea n-a fost proiectată să se deschidă spre înăuntru.
— Femeia din anticameră era Emily Leibowitz?
Aguerra zâmbi.
— Putem dovedi asta? Încă nu-mi dau seama. Cred că era, da, aşa socot, dar poate că dau frâu liber speranţei în dauna raţiunii. Să vedem ce vom mai descoperi; vom vedea. Şi cealaltă parte are un martor prezent aici. Nu pot trage concluzii pripite.
În ciuda dezamăgirii pricinuite de relatarea lui Francis privind întâlnirea cu pelerinul, Aguerra rămase prietenos. Până să se întoarcă la Noua Romă, îşi petrecu zece zile pe şantierul arheologic, şi lăsă pe doi dintre asistenţii săi pentru a asista la săpături. În ziua plecării, îl vizită pe fratele Francis în scriptorium.
— Mi s-a spus că ai lucrat la un document care comemorează relicvele pe care le-ai găsit, spuse avocatul. Judecând după descrierile auzite, ţin foarte mult să-l văd.
Călugărul susţinu că nu era ceva deosebit, însă plecă de îndată să-l aducă, fiind atât de emoţionat încât mâinile începură să-i tremure când desfăcu pergamentul. Observă cu bucurie că fratele Jeris urmărea întreaga scenă având chipul încruntat şi iritat.
Monseniorul se uită îndelung la pergament.
— Frumos! explodă el în cele din urmă. Ce culori splendide! E superb, superb. Termină-l, finisează-l, Frate!
Fratele Francis îl căută din ochi pe fratele Jeris şi-i zâmbi întrebător.
Maestrul copiştilor se răsuci iute pe călcâie. Ceafa îi era roşie. În ziua următoarea, Francis îşi despachetă penele, culorile, frunzuliţa de aur şi-şi reluă truda la schema iluminată.
9
Câteva luni după plecarea monseniorului Aguerra, un nou convoi de măgari veni la abaţie din partea Noii Rome, de astă dată completat cu funcţionari duium şi cu soldaţi înarmaţi pentru alungarea tâlharilor de drumul mare, maniacilor mutanţi şi a balaurilor despre existenţa cărora circulau zvonuri. Acum expediţia era condusă de un monsenior cu corniţe şi colţi ascuţiţi care dădu ştire că fusese însărcinat să se opună canonizării Binecuvântatului Leibowitz şi venise să cerceteze — şi poate să găsească persoanele răspunzătoare, lăsă el să se înţeleagă — de anumite zvonuri incredibile şi nebuneşti care se strecura-seră dinspre abaţie şi, din nefericire, ajunseseră până la porţile Noii Rome. Spuse răspicat că nu va îngădui aiureli plodite de imaginaţie, aşa cum procedase probabil un vizitator sosit înaintea lui.