Abatele îl întâmpină politicos şi-i oferi un pat din fier într-o chilie aşezată cu faţa spre miazăzi după ce se scuză că încăperile destinate oaspeţilor fuseseră infectate cu vărsat de vânt. Monseniorul se lăsă servit de propriul său personal şi mâncă terci şi ierburi în refectoriu, cot la cot cu călugării, întrucât, aşa susţineau vânătorii, prepeliţele şi cocoşii de mărăciniş erau neînchipuit de puţini în acel sezon.
De astă dată, abatele socoti inutil să-l mai avertizeze pe Francis să nu dea din nou frâu liber imaginaţiei. Era liber s-o facă, dacă îndrăznea. Existau puţine şanse ca advocatus diaboli să dea crezare adevărului, şi chiar dac-ar fi făcut-o, mai întâi l-ar fi scuturat bine şi şi-ar fi vârât degetele în rănile sângerânde.
— Mi s-a dat de înţeles că leşini din te miri ce, începu monseniorul Flaught când rămase singur cu fratele Francis şi-l ţintui cu o privire pe care acesta din urmă o categorisi pe dată drept fioroasă. Spune-mi, în familia ta s-a înregistrat vreun caz de epilepsie? Nebunie? Structuri neurale mutante?
— Nici unul, Excelenţă.
— Nu-s „Excelenţă”, se oţărî preotul. Iar acum, vom scoate adevărul de la tine. O mică operaţie, simplă şi deschisă ar fi cea mai potrivită, fiind necesară doar o mică amputare, părea să spună tonul lui. Ai cunoştinţă de faptul că documentele pot fi îmbătrânite în mod artificial? întrebă el.
Fratele Francis nu era chiar la curent cu această problemă.
— Eşti conştient că numele Emily nu a apărut printre hârtiile pe care le-ai găsit?
— A, dar eu… Se opri, dintr-o dată nesigur.
— Numele ce-a apărut era Em, adevărat? Ar putea fi un diminutiv?
— C-cred că aşa e, Messér.
— Dar, în acelaşi timp, ar putea fi un diminutiv pentru Emma, nu? Iar numele de Emma NU a apărut în cutie!
Francis rămase mut.
— Ei?
— Care era întrebarea, Mess6r?
— N-are importanţă! M-am gândit să-ţi spun că dovezile sugerează că „Em” înseamnă Emma, iar „Emma” nu-i un diminutiv pentru Emily. Ce părere ai?
— Mi-am mai exprimat părerea asupra subiectului, Messér, dar…
— Dar ce?
— Nu se-ntâmplă ca soţul şi soţia să se adreseze unul altuia fără a mai băga de seamă ce spun?
— MĂ IEI PESTE PICIOR?
— Nu, Mess6r.
— Hai, spune adevărul! Cum de s-a întâmplat să descoperi adăpostul şi ce-i cu pălăvrăgeala asta privind o apariţie?
Fratele Francis încercă să-i explice. Advocatus diaboli îl întrerupse mereu pufnind şi aruncându-i întrebări sarcastice, iar la urmă de tot se apucă să scarmene relatarea cu o ţesală semantică, făcându-l pe Francis să nu-şi mai dea seama dacă-l văzuse cu adevărat pe bătrân şi să se întrebe dacă nu cumva născocise întregul incident.
Tehnica de interogare era nemiloasă, însă această experienţă i se păru lui Francis mai puţin îngrozitoare decât o discuţie cu abatele. Avocatul diavolului n-avea ce să-i facă, decât să-l sfârtece fărâmă cu fărâmă, iar asta doar o dată şi, prin urmare, sentimentul că operaţia avea să se încheie curând îl ajuta pe cel căruia i se tăia un mădular să suporte durerea mai uşor. Când rămânea faţă-n faţă cu abatele, Francis era conştient că o gafă putea fi pedepsită în repetate rânduri, fiindcă Arkos îi era stăpân pe viaţă şi inchizitor perpetuu al sufletului său.
După ce remarcă reacţia fratelui Francis la iureşul nimicitor dintru început, monseniorul Flaught dădu impresia că găsea relatarea dezamăgitor de naivă ca să mai continue atacul pe toate fronturile.
— Bine, Frate, dacă asta ţi-e povestea şi n-ai de gând s-o modifici, cred că n-o să ne mai batem defel capul cu tine. Chiar de-i adevărată — lucru pe care nu-l recunosc — pare atât de vulgară, încât e de-a dreptul stupidă. Înţelegi asta?
— Aşa am socotit şi eu de la început, Messér, oftă fratele Francis, care de mult încerca să facă uitată importanţa pe care ceilalţi o acordau pelerinului.
— Păi era şi timpul să recunoşti asta! se răsti Flaught.
— Am zis mereu că, după părerea mea, era, probabil, un simplu bătrân.
Monseniorul Flaught îşi duse mâinile la ochi şi oftă din străfunduri. Experienţa pe care-o avea cu martori nesiguri îl îndemna să tacă.
Până să părăsească abaţia, la fel ca şi avocatul Sfântu-lui, advocatus diaboli se opri la scriptorium şi ceru să vadă comemorarea iluminată a desenului Leibowitz („acea groaznică incomprehensibilitate”, după cum o califică Flaught). De data asta, mâinile călugărului tremurară, nu de emoţie, ci de spaimă, temându-se că va fi silit să-şi abandoneze proiectul din nou. Monseniorul Flaught privi lung şi tăcut la pergament. Înghiţi în sec de trei ori. În cele din urmă, făcu un efort să încuviinţeze din cap.
— Ai o imaginaţie foarte vioaie, recunoscu el, dar asta o ştiam cu toţii, nu? După o pauză, continuă: De câtă vreme lucrezi,la ea?
— De şase ani, Messér, cu intermitenţe.
— Da, bine, s-ar părea că-ţi vor mai trebui tot pe-atât.
Corniţele monseniorului Flaught se scurtară imediat cu câţiva centimetri, iar colţii dispărură cu desăvârşire. În aceeaşi seară, plecă spre Noua Romă.
Anii se scurseră tihnit, împlinind chipurile tinerilor şi adăugându-le fire cărunte la tâmple. Truda nesfârsită de la abaţie continuă ca şi până atunci, tulburând zilnic Cerul cu eternul imn al serviciului divin, dând zilnic lumii, câte-un firicel de manuscrise copiate şi recopiate, împrumutând uneori funcţionari şi scribi episcopatului, tribunalelor ecleziastice şi altor asemenea autorităţi bisericeşti care voiau să se slujească de ei. Fratele Jeris nutri ambiţia de a construi o tiparniţă însă, auzind de-un asemenea plan, Arkos îl sugrumă încă din faşă. Deocamdată nu existau cerneluri potrivite sau hârtie în cantităţi îndestulătoare, dar nici cerere de cărţi necostisitoare într-o lume care trăia tihnit şi fără ştiinţă de carte. Camera copiştilor avea să-şi continue existenţa folosind pana şi călimara.
De Sărbătoarea Celor Cinci Saltimbanci Sfinţi sosi un mesager al Vaticanului cu veşti bune pentru Ordin. Monseniorul Flaught îşi retrăsese toate obiecţiunile şi îşi făcea penitenţa în faţa unei icoane înfăţişându-l pe Fericitul Leibowitz. Monseniorul Aguerra câştigase procesul; Papa poruncise promulgarea unui decret prin care să se recomande canonizarea. Data proclamării oficiale se stabili pentru următorul An Sfânt şi avea să coincidă cu convocarea Consiliului General al Bisericii în scopul de a se stabili o atentă reformulare a doctrinei privind limitarea magisterium-ului la chestiuni de credinţă şi morală, o problemă ce se rezolvase de multe ori de-a lungul vremii, însă ea părea să se nască în forme mereu noi în fiecare secol, îndeosebi în acele perioade întunecate când „cunoştinţele” oamenilor despre vânturi, stele şi ploaie erau doar credinţe. Pe perioada desfăşurării consiliului, fondatorul Ordinului Albertian avea să fie trecut în Calendarul Sfinţilor.
După anunţ, la abaţie urmară zile de bucurie. Dom Arkos, de-acum stafidit de vârstă şi aproape atins de ramolisment, îl chemă pe Francis la el şi hârâi pe nas: