Cantică pentru Leibowitz

— Sfinţia Sa ne invită la Noua Romă pentru canonizare. Pregăteşte-te de plecare.

— Eu, Sfinţia Voastră?

— Doar tu. Fratele farmacist mi-a interzis să călătoresc şi n-ar fi recomandabil ca fratele stareţ să plece câtă vreme eu sunt bolnav. Te rog să nu mai leşini în prezenţa mea, adăugă certăreţ Dom Arkos. Te bucuri de mai multă trecere decât ai merita pentru faptul că tribunalul a acceptat data morţii lui Emily Leibowitz drept inatacabilă. Sfinţia Sa te-a invitat oricum. Îţi recomand să mulţumeşti Domnului şi să nu-ţi depăşeşti atribuţiile.

Fratele Francis se bălăbăni pe picioare.

— Sfinţia Sa…?

— Da. Acum vom trimite la Vatican schiţa originală a lui Leibowitz. Ce-ar fi să iei cu tine comemorarea iluminată drept cadou personal pentru Sfântul Părinte?

— Îhâmm, reuşi să îngaime Francis.

Abatele îl readuse în simţiri, apoi, binecuvântându-l şi adresându-i-se cu „ţărănoi de treabă”, îl trimise să-şi pregătească bocceluţa.

10

Călătoria până la Noua Romă avea să dureze cel puţin trei luni, poate chiar mai mult, totul depinzând într-o oarecare măsură de distanţa pe care reuşea s-o parcurgă Francis înainte ca vreuna dintre inevitabilele bande de tâlhari să-l uşureze de măgar. Urma să călătorească singur şi neînarmat, ducând cu sine doar bocceaua şi castronul de cerşit, pe lângă relicvă şi replica ei iluminată. Se rugă Domnului ca hoţii să nu aibă trebuinţă pentru aceasta din urmă, fiindcă printre tâlharii de drumul mare se mai găseau câte unii mai milostivi, luând doar obiecte ce li se păreau de valoare, îngăduind victimei să-şi păstreze viaţa, trupul şi strictul necesar. Alţii erau mai puţin darnici.

Ca măsură de prevedere, fratele Francis îşi puse un plasture negru peste ochiul drept. Ţăranii erau o adunătură de oameni superstiţioşi, aşa că deseori până şi o aluzie nevinovată de deochi îi punea pe goană. Astfel întrarmat şi echipat, porni la drum, supunându-se chemării lui Sacerdos Magnus, Înalt Sfinţia Sa şi Stăpân, Leo Pappas al XXI-lea.

După aproape două luni de la plecare, călugărul îl întâlni pe nelipsitul tâlhar pe poteca unui munte acoperit de păduri dese, departe de orice aşezare umană, exceptând Valea Sluţilor, care se afla spre apus, la câteva mile dincolo de culme unde, ca într-o leprozerie izolată de restul lumii, vieţuia o colonie formată din indivizi arătând ca nişte monstruozităţi genetice. Mai existau astfel de colonii ajutate de ospitalierii Sfintei Biserici, însă Valea Sluţilor nu se număra printre ele. Diformii care scăpaseră de la moarte din ghearele triburilor silvane se adunaseră acolo cu câteva secole în urmă. Rândurile lor se îngroşaseră mereu cu tot soiul de creaturi târâtoare şi diforme care-şi căutau refugiul din faţa lumii, dar unii dintre ei erau fertili şi aveau copii. Aceşti copii moşteneau deseori caracterele monstruoase ale părinţilor. Alteori se năşteau morţi sau nu mai apucau vârsta maturităţii. Din când în când, defectele genetice erau recesive şi din împreunarea diformilor rezultau copii aparent normali. Uneori, însă, odraslele la prima vedere „normale” erau lovite de alte malformaţii ale inimii sau minţii care le lipseau, evident, de esenţa de umanitate, lăsându-le doar înfăţişarea exterioară de om. Chiar în sânul Bisericii se găsiseră unii care îndrăzniseră să împărtăşească părerea că asemenea creaturi fuseseră lipsite de Dei imago încă din concepţie, că sufletele lor nu erau decât suflete de animal, deci în lumina Legii naturii şi fără teamă de pedeapsă puteau fi şterşi de pe faţa pământului ca animale, nu ca Oameni, fiindcă Dumnezeu îngăduise ca specia să capete caractere animalice drept pedeapsă pentru păcatele care aproape distruseseră omenirea. Puţinii teologi a căror credinţă în Iad nu slăbise îl lipseau pe Dumnezeu de dreptul de a recurge la orice formă de pedeapsă temporară, iar ca oamenii să-şi aroge dreptul de a judeca şi considera lipsit de imagine divină ceea ce fusese născut din femeie era totuna cu uzurparea privilegiilor care aparţineau doar Cerului. Chiar şi imbecilul care pare mai puţin înzestrat decât câinele, porcul, capra, dacă e născut din femeie, va fi numit suflet nemuritor, tuna magisterium-ul, şi tuna astfel destul de des. După câteva astfel de sentinţe emanate de la Noua Romă, având menirea de a descuraja infanticidul, nefericiţii diformi ajunseseră a fi numiţi de către unii „nepoţii Papei” ori „copiii Papei”.

„Tot ce se naşte din părinţi umani să fie îngăduit a trăi,” decretase precedentul Leo, „ân conformitate cu Legea Naturii şi cu Legea Divină a Iubirii; să fie crescut la sân ca un Copil şi iubit, indiferent de înfăţişare şi purtare, fiindcă e un adevăr doar la îndemâna raţiunii naturale, fără intervenţia Revelaţiei Divine ca, printre Drepturile Naturale ale Omului, dreptul la îngrijire părintească acordat în speranţa supravieţuirii să le preceadă pe toate celelalte şi nu poate fi modificat în mod legal nici de către Societate, nici de către Stat, decât în măsura în care Prinţii sunt împuterniciţi să aducă la îndeplinire acest drept. Nici măcar lighioanele pământului nu procedează altcumva.”

După înfăţişarea exterioară, tâlharul care-l opri pe fratele Francis nu părea a fi unul dintre malformaţi, însă faptul că venea din Valea Sluţilor se vădi fără putinţă de tăgadă când două siluete având glugi pe cap se ridicară de după un tufiş încâlcit aflat pe panta care străjuia drumul, hohotiră dispreţuitor la călugăr şi săriră să-l prindă, ame-ninţându-l cu arcuri ale căror săgeţi ţinteau spre el. De la acea distanţă, Francis nu reuşi să fie sigur de impresia pe care-o avusese, aceea că mâna unuia strângea arcul cu şase degete sau cu un deget mare suplimentar; dar putea băga mâna în foc că una dintre cele două siluete acoperite purta o pelerină cu două glugi, deşi nu reuşi să vadă două feţe, dar nici să stabilească dacă gluga de prisos ascundea un cap ori nu.

Căpetenia tâlharilor se proţăpi exact în mijlocul drumului. Era un bărbat scund, îndesat ca un taur, având un început de chelie drept în mijlocul capului şi falca inferioară ca un bloc de granit. Stătea cu picioarele larg desfăcute şi cu braţele groase încrucişate la piept, urmărind apropierea siluetei fragile călare pe măgar. Tâlharul, după cât îşi putu da seama fratele Francis, era înarmat doar cu forţa muşchilor şi cu un cuţit pe care nu catadicsi să-l scoată din cingătoarea de la brâu. Îi făcu semn lui Francis să înainteze. Când călugărul se opri la vreo cincisprezece metri depărtare, unul dintre copiii Papei slobozi o săgeată; proiectilul şuieră pe potecă şi se înfipse în pământ puţin în urma măgarului, speriindu-l şi silindu-l să facă un salt brusc înainte.

— Dă-te jos, porunci tâlharul.

Măgarul se opri. Fratele Francis îşi azvârli gluga peste cap pentru a-şi lăsa la vedere plasturele şi ridică un deget tremurător să-l atingă. Începu să-l ridice încet de pe ochi.

Tâlharul îşi dădu capul pe spate cu o mişcare bruscă şi scoase un hohot; de râs care, socoti Francis, nu putea izvorî decât din gâtlejul Satanei; murmură un exorcism, dar ticălosul nu păţi nimic.

— Şmecherii ca tine îmbrăcaţi în sac negru purtau chestia aia cu ani în urmă, strigă el. Dă-te jos imediat!

Fratele Francis zâmbi, ridică din umeri şi descălecă fără a mai protesta. Tâlharul cercetă măgarul, bătându-l pe crupă, uitându-se la dinţi şi copite.

— Papă? Papă? răcni una dintre creaturile de pe coastă.

— De data asta nu, lătră tâlharul. Prea slăbănog şi aţos.