— Ascultă, sunt importante pentru alţii, nu pentru mine. Le duceam Papei. Poate că ţi-l plătesc ei pe cel important. Dar lasă-mi-l pe celălalt să am ce arăta. Pentru tine tot nu contează.
Tâlharul întoarse capul şi râse.
— Cred că eşti în stare să-mi săruţi chiar cizmele ca să ţi-l înapoiez.
Fratele Francis îl ajunse din urmă şi-i sărută cizmele cu ardoare.
Gestul se dovedi convingător chiar şi pentru un asemenea individ. Îl împinse deoparte cu piciorul pe Francis, luă una dintre cele două hârtii şi i-o aruncă în ochi, însoţindu-şi gestul cu o înjurătură. Urcă pe măgar şi-l mână în susul pantei către tovarăşii lui. Fratele Francis înşfăcă preţiosul document şi porni alături de tâlhar mulţumindu-i din adâncul inimii şi binecuvântându-l la fiecare pas, în vreme de acesta îşi îndrepta măgarul spre arcaşii înveşmântaţi în robe.
— Cinşpe ani! pufni tâlharul, şi-l împinse din nou pe Francis cu piciorul. Piei din faţa mea! Flutură splendoarea iluminată deasupra capului, făcând-o să strălucească în soare. Nu uita — doi heklos de aur ca să-ţi răscumperi comoara. Şi spune-i Papei ăla al tău c-am câştigat-o luptând cinstit.
Francis se opri. Făcu o cruce largă, de binecuvântare, către banditul care se îndepărta şi-l slăvi pe Dumnezeu că lăsase pe lume şi tâlhari generoşi, în stare să facă astfel de greşeli din neştiinţă. Porni la drum mângâind plin de iubire documentul original. În timpul acesta, pe vârful dealului, tâlharul se fălea cu frumoasa comemorare faţă de tovarăşii săi mutanţi.
— Papă! Papă! spuse unul dintre ei, mângâind măgarul.
— Mergem, mergem, îl corectă tâlharul. Papa mai târziu.
După ce-i lăsă mult în urmă, fratele Francis se simţi cuprins treptat de o neţărmurită tristeţe. Vocea sfidătoare încă îi răsuna în urechi. Cinşpe ani! Deci de astea vă ţineţi voi acolo! Ce muncă de muiere! Ha-ha-ha…
Tâlharul făcuse o greşeală. Însă cei cincisprezece ani erau oricum pierduţi şi o dată cu ei şi iubirea şi chinurile îndurate pentru realizarea comemorării.
Aşa izolat cum trăise, lumea exterioară, obiceiurile ei nemiloase şi hotărârile impulsive îi rămăseseră total străine lui Francis. Constată că sufletul îi fusese profund tulburat de atitudinea batjocoritoare a tâlharului. Îşi aduse aminte de zeflemelile fratelui Jeris din anii de început. Poate că acesta avusese dreptate.
Îşi lăsă capul în pământ şi continuă să păşească încet mai departe.
Bine, cel puţin, că-i rămăsese relicva originală. Îi era de ajuns şi atât.
11
Sosise clipa mult aşteptată. Îmbrăcat în straie de simplu călugăr, fratele Francis nu se simţise niciodată mai neînsemnat ca acum, când îngenunche în basilica impunătoare, înainte de începerea ceremoniei. Mişcările maiestuoase, ameţitorul vârtej de culori, sunetele care însoţeau solemnele pregătiri de ceremonie păreau deja liturghice ca spirit şi lui Francis îi venea greu să creadă că deocamdată nu se petrecea nimic ieşit din comun. Episcopi, monseniori, cardinali, preoţi şi diverşi funcţionari laici în veşminte elegante, de modă veche, se deplasau încoace şi încolo prin biserica măreaţă, iar sosirile şi plecările lor încărcate de demnitate aminteau de mecanismul unui ceasornic care nu-şi află odihna, nu şovăie şi nici se răzgândeşte vreodată, luând-o în direcţie opusă. În basilică intră un sampetrius; straiul îi era atât de impresionant încât, vreme de o clipă, Francis îl luă pe umilul slujbaş al catedralei drept prelat. Sampetrius aducea un scăunel pentru picioare. Îl purta cu un asemenea fast lipsit de ostentaţie încât, dacă nu s-ar fi aflat deja în genunchi.
Francis s-ar fi simţit îndemnat să facă o genuflexiune în momentul când obiectul trecu prin dreptul său. Sampetrius se lăsă în genunchi în faţa marelui altar, apoi traversă până la tronul papal unde aşeză scăunelul în locul celuilalt, care părea să aibă un picior şubred; după aceea se retrase urmând drumul pe care venise. Fratele Francis rămase uimit de eleganţa studiată care însoţea orice gest, oricât de banal. Nici un semn de pripeală. Nici o nesiguranţă ori gafă. Aşa cum statuile şi picturile neclintite emanau măreţie, fiecare mişcare avea menirea de a contribui discret la demnitatea şi copleşitoarea frumuseţe a acestui loc străvechi. Până şi susurul respiraţiei părea să-şi găsească ecou în absidele depărtate.
Teribilis est locus iste: hic domus Dei est, et porta caeli; într-adevăr, Casa lui Dumnezeu, Poarta Cerului!
Unele dintre statui erau vii, remarcă Francis după o vreme. La câţiva metri de el, spre stânga, se afla o armură completă. În pumnul înmănuşat strângea mânerul unei sclipitoare securi de luptă. De când stătea în genunchi acolo, fratele francis nu văzuse clintindu-se nici măcar panaşul de pe coif. De-a lungul peretului erau încă zece armuri identice, aşezate la intervale regulate. Abia după ce zări un tăun intrând prin vizorul „statuii” din stânga îşi dădu seama că în interiorul ei se afla un om. Nu reuşi să detecteze nici o mişcare, însă la câteva clipe după intrarea insectei dinspre armură răzbătură câteva scârţâituri metalice. Deci acestea erau gărzile papale, care-şi câştigaseră atâta faimă în luptele cavalereşti: mica armată personală a Primului Vicar al lui Dumnezeu.
Un căpitan al gărzii îşi trecea în revistă oamenii. Abia acum se clinti statuia. Îşi ridică vizorul în semn de salut. Atent, căpitanul se opri şi-şi folosi batista pentru a alunga tăunele de pe fruntea omului al cărui chip rămase inexpresiv, apoi trecu mai departe. Vizorul coborî la loc şi statuia încremeni din nou.
Intrarea câtorva grupuri de pelerini umbri pentru scurtă vreme aspectul grandios şi strălucitor al basilicăi. Grupurile erau bine organizate şi îndrumate eficient, dar se vedea că acest tărâm le părea cu desăvârşire străin. Majoritatea pelerinilor porniră în vârful picioarelor către locurile ce le fuseseră atribuite, străduindu-se ca în forfota lor să iste cât mai puţin zgomot, spre deosebire de sampetrii şi de clerul din Noua Romă care transformau până şi sunetele sau mişcarea în ceva pilduitor. Ici şi colo, se mai găsea câte-un pelerin care se împiedica sau încerca să-şi amuţească un acces de tuse.
În basilică se instaură brusc un aer războinic, prin întărirea gărzii. Un nou pluton de statui înzăuate pătrunse în sanctuar; soldaţii se lăsară pe un genunchi şi-şi înclinară suliţele, salutând altarul înainte de a-şi lua în primire posturile. Doi dintre ei rămaseră de o parte şi de alta a tronului papal. Un altul căzu în genunchi de-a dreapta tronului; împietri în această poziţie ţinând sabia lui Petre culcată pe palmele ridicate în aer. Tabloul îngheţă din nou, fiind tulburat doar de pâlpâitul întâmplător al flăcării vreunei luminări de pe altar.
Izbucnirea trompeţilor pogorî pe neaşteptate asupra sfintei încremeniri. Intensitatea sunetului crescu până când vibrantul Ta-ra Ta-ra-raa atinse chipurile credincioşilor şi apăsă dureros asupra timpanelor. Vocea trompetelor nu era muzicală, ci poruncitoare. Primele note porniră de la mijlocul gamei, apoi crescură încet ca înălţime, intensitate şi persistenţă, până când Francis simţi un fior în creştetul capului şi avu impresia că întreaga basilică se dizolvă în explozia tubelor.
Apoi, tăcere mormântală, urmată de glasul pătrunzător al unui tenor: