Soarele îşi revărsa blestemul de la miezul zilei asupra pământului uscat, răzbunându-se cu precădere pe tot ce era cât de cât umed. În ciuda arşiţei, Francis îşi urmă truda.
După ce înghiţi şi ultimele îmbucături pline de nisip cu câteva guri de apă din desaga de piele, pelerinul îşi trase sandalele în picioare, se ridică gemând şi, şontâcăind şi ocolind mormanele de pietre, porni către locul în care se canonea novicele. Băgând de seamă că se apropie, fratele Francis se grăbi să se îndepărteze. Pelerinul îi arătă mai mult în joacă toiagul cu ţepuşă la capăt, dar părea mai curând dornic să vadă zidirea făcută de tânăr decât să caute răzbunare. Se opri să cerceteze adăpostul mai îndeaproape.
Folosind un băţ drept săpăligă şi mâinile drept lopată, fratele Francis săpase un şanţ nu prea adânc lângă marginea dinspre răsărit a ruinelor. În prima zi a Postului Paştelui îi pusese un acoperiş dintr-un braţ de mărăcini şi noaptea îl folosise pentru a se adăposti de lupii care bântuiau prin locurile acelea. Dar pe măsură ce zilele Postului sporeau în număr, prin prezenţa lui lăsase peste tot atâtea urme încât lupii care se aventurau noaptea prin deşert păreau să fie tot mai des atraşi de ruine, ajungând chiar să scormonească prin mormanul de mărăcini, mai ales când focul se stingea. La început, Francis încercase să descurajeze vizitele lor nocturne mărind grosimea stratului de mărăcini de deasupra adăpostului şi înconjurându-l cu un rând de pietre aşezate una lângă alta, alcătuind astfel o baricadă. Dar, cu o noapte în urmă, o arătare sărise exact pe mormanul de mărăcini şi uriaşe în vreme ce el rămăsese întins şi tremurând dedesubt, iar asta îl îndemnase să-şi fortifice bârlogul, astfel că, folosind primul rând de pietre, începuse a construi un zid în toată regula. Tot inălţându-se, zidul se înclina spre interior; dar cum îngrăditura avea o formă aproape ovală, pietrele din fiecare nou rând erau îngrămădite lângă cele deja aşezate pentru a împiedica prăbuşirea spre interior. Fratele Francis nădăjduia că alegând cu mare grijă pietrele şi echilibrându-le, completând spaţiile goale dintre ele cu tot soiul de resturi şi bolovani, va reuşi să-şi facă o colibă. Iar acum, ca dovadă a ambiţiei lui, deasupra şanţului se ridica un dom din pietre legate între ele fără mortar care, printr-o minune, sfida legea gravitaţiei, rămânând în picioare. De aceea, fratele Francis scânci precum un câine bătut când pelerinul curios lovi cu toiagul în construcţia lui.
Îngrijorat pentru soarta adăpostului, novicele se trase mai aproape. Pelerinul răspunse la scâncetul lui cu o răsucire a toiagului şi cu un urlet ameninţător. Fratele Francis călcă aproape imediat pe poalele rasei şi se întinse cât era de lung. Bătrânul chicoti.
— Hmm-hnn! o să ai nevoie de-o piatră cu o formă ciudată să se potrivească în gaura aceea, spuse el rotind toiagul în spaţiul gol dintre pietrele ce formau ultimul rând.
Tânărul încuviinţă cu o mişcare din cap şi-şi mută privirea în altă parte. Rămase pe nisip şi, prin tăcere şi privirea plecată în pământ, spera să-l lămurească pe bătrân că nu-i era îngăduit nici să vorbească, nici să accepte prezenţa altcuiva în locul ales pentru a ţine Postul în singurătate. Folosind o rămurică uscată, începu să schiţeze pe nisip cuvintele: Et ne nos inducas in…
— Încă nu m-am oferit să-ţi prefac pietrele astea în pâine, aşa e? spuse necăjit bătrânul călător.
Fratele Francis ridică imediat ochii spre el. Aha! deci bătrânul ştia să citească şi, pe deasupra, cunoştea Scripturile. Tot astfel, vorbele lui sugerau că înţelesese atât gestul nestăpânit de a-l stropi cu apă sfinţită, cât şi rostul prezenţei lui Francis aici. Acum, conştient că pelerinul îl punea la încercare, fratele Francis coborî din nou ochii şi rămase în aşteptare.
— Hmm-hnn! Deci trebuie să-ţi dau pace, aşa-i? Păi, atunci aş face mai bine să plec. Spune-mi, fraţii tăi de la abaţie i-ar îngădui unui bătrân ca mine să-şi tragă puţin sufletul, la adăpostul umbrei?
Fratele Francis dădu din cap.
— Îţi vor da şi mâncare şi apă, adăugă el încet, cu bunătate.
Pelerinul chicoti.
— Pentru vorbele astea, înainte de-a pleca, o să-ţi găsesc o lespede care să se potrivească în vârf. Dumnezeu să te aibă în paza lui!
Dar nu-i nevoie… Protestul rămase nerostit. Fratele Francis îl urmări pe bătrân şontâcăind cu paşi osteniţi. Pelerinul umbla printre mormanele de moloz. Se opri din când în când să cerceteze câte-o piatră sau s-o disloce pe alta cu toiagul. Căutarea sigur se va dovedi zadarnică, gândi novicele, pentru că nu va face decât să repete propria lui strădanie începută dis-de-dimineaţă. În cele din urmă, socotise că i-ar fi fost mai lesne să dărâme şi să refacă o porţiune din şirul de pietre de sus decât să găsească o lespede care să se potrivească formei de clepsidră din vârf. Dar fără îndoială că, pierzându-şi curând răbdarea, pelerinul avea să-şi vadă de drum.
Până una alta, fratele Francis se odihni. Se rugă să-şi recapete acea pace interioară, care era şi rostul postului ţinut într-un asemenea loc: o asceză totală a spiritului pe care, în această solitudine, să poată fi gravate cuvintele judecăţii — asta dacă cealaltă Nemăsurată Singurătate, care era Dumnezeu, întindea a Sa mână să atingă propria lui singurătate neînsemnată şi să aşeze la locul ei Chemarea. Cărticica, pe care stareţul Cheroki i-o lăsase în duminica precedentă, îi slujea drept îndrumar pentru meditaţie. Era veche de secole şi se numea Libellus Leibo-witz, deşi doar o tradiţie incertă atribuia paternitatea ei lui Beatus însuşi.
— Parum equidem te diligebam, Domine, juventute mea; quare doleo nimis… Prea puţin Te iubesc eu, Doamne, acum la vremea tinereţii mele; de aceea păcătuiesc atât la această vârstă necoaptă. Zadarnic m-am îndepărtat de Tine pe vremurile acelea…
— Hei! Vino-ncoace! se auzi un strigăt de undeva, din dosul movilelor. Fratele Francis ridică ochii de pe pagină, dar nu-l văzu pe pelerin. Îşi reluă lectura.
— Repugnans tibi, ausus sum quaerere quidquid doc-tius mihi fide, certius spe, aut dulcius caritate visum esset. Quis itaque stultior me…
— Hei, băiete! se auzi din nou. Ţi-am găsit o piatră, una care sigur are să se potrivească.
Când fratele Francis ridică iar ochii, zări toiagul pe care pelerinul îl agita în aer pe deasupra unei movile, făcându-i astfel semn să meargă într-acolo. Oftând, reveni cu ochii pe pagină.
— O inscrutabilis Scrutator animarum, cui patet omne cor, si me vocaveras, olim a te fugeram. Si autem nunc velis vocare me indignum…
Din dreptul movilei răsună vocea morocănoasă a pelerinului:
— Bine, atunci fă cum vrei. Fac un semn pe piatră şi aşez un băţ deasupra. Treaba ta dacă încerci ori ba.
— Mulţumesc, spuse novicele în şoaptă, dar se îndoi că bătrânul îl auzise. Continuă să se canonească:
— Libera me, Domine, ab vitiis meis, ut solim tuae voluntatis mihi cupidus sim, et vocationis…