PRIMUL CANTOR: Appropinquat agnis pastor et ovibus pascendis.
AL DOILEA CANTOR: Genua nune flectantur omnia.
PRIMUL CANTOR: Jussit olim Jesus Petrum pascere gregem Domini.
AL DOILEA CANTOR: Ecce Petrus Pontifex Maximus.
PRIMUL CANTOR: Gaudeat igitur populus Christi, et gratias agat Domino.
AL DOILEA CANTOR: Nam docebimur a Spiritu sancto.
CORUL: Alleluia, alleluia…
Mulţimea se ridică, apoi îngenunche ca un val molcom, urmând mişcarea scaunului în care se afla bătrânul firav, îmbrăcat în alb, care făcu semne de binecuvântare în vreme ce alaiul auriu, negru şi roşu îl purta încet către tron. Neânsemnatul călugăr venit de la abaţia îndepărtată, situată într-un deşert uitat de lume, simţi că se îneacă de emoţie. Îi era imposibil să vadă tot ce se întâmpla, într-atât de copleşitor devenise tumultul de sunet şi mişcare, amorţindu-i simţurile şi purtându-i vijelios toate gândurile către ceea ce avea să se petreacă în curând.
Ceremonia se încheie repede. Dacă ar fi ţinut mai mult, încordarea ar fi devenit de neîndurat. Un monsenior — Malfreddo Aguerra, însuşi avocatul Sfântului, observă fratele Francis — se apropie de tron şi îngenunche. După o scurtă tăcere, îşi exprimă invocarea printr-o litanie monotonă.
— Sancte pater, ab Sapientia summa petimus ut ille Beatus Leibowitz cujus miracula mirati sunt multi…
Pledoaria îl invita pe Leo să-şi lumineze poporul printr-o declaraţie solemnă privind convingerea pioasă că Fericitul Leibowitz era într-adevăr un sfânt, demn de dulia Bisericii, precum şi de veneraţia tuturor credincioşilor.
— Gratissima Nobis causa, fili, se auzi ca răspuns vocea cântată a bătrânului înveşmântat în alb, exprimând dorinţa cea mai scumpă inimii lui de a anunţa printr-o declaraţie solemnă că binecuvântatul Martir trecuse în rândul sfinţilor, dar că poate răspunde rugăminţii lui Aguerra doar prin îndrumare divină, sub ducatu sancti Spiritus.
Tunetul corului care cânta Ectenia Sfinţilor cutremură basilica: „Părinte Ceresc, Doamne Dumnezeule, îndură-te de noi. Fiule, Izbăvitor al Lumii, Dumnezeule, mântuieşte-ne pre noi. Prea Sfântule Duh, Dumnezeul nostru, mântuieşte-ne pre noi. O Sfântă Treime, Dumnezeule Unic şi Atotputernic, mântuieşte-ne pre noi, miserere nobis! Sfântă Fecioară Maria, roagă-te pentru noi. Sancta Dei genitrix, ora pro nobis. Sancta Virgo virginum, ora pro nobis…” Vuietul litaniei continuă. Francis ridică privirea spre pictura abia dezvelită, înfăţişându-l pe Binecuvântatul Leibowitz. Fresca avea dimensiuni eroice. Prezenta judecarea Fericitului în faţa mulţimii, însă chipul nu-i apărea zâmbitor ca în sculptura lui Fingo. Cu toate acestea era maiestos, gândi Francis, şi în armonie cu restul basilicăi.
— Omnes sancti Martyres, orate pro nobis…
Când litania luă sfârşit, monseniorul Malfreddo Aguerra îşi adresă iarăşi cererea către Papă, solicitând ca numele lui Isaac Edward Leibowitz să fie inclus în mod oficial în Calendarul Sfinţilor. Se auzi din nou invocarea înălţată către Spiritul îndrumător, când Papa cântă Veni, Creator Spiritus.
Şi cu toate acestea, Malfreddo Aguerra ceru a treia oară proclamarea oficială.
— Surgat ergo Petrus ipse…
În cele din urmă veni şi răspunsul. Leo al Douăzeci şi Unulea intonă hotărârea Bisericii, luată sub călăuzirea Sfântului Duh, proclamând faptul de netăgăduit că un tehnician destul de obscur de odinioară, pe nume Leibowitz, devenise sfânt în Cerul a cărui hotărâtoare intervenţie putea fi, lucru cuvenit pe drept, implorată cu pioasă veneraţie. Tot acum se fixă şi o zi în care să fie slăvit printr-o slujbă.
— Sfinte Leibowitz, ajută-ne pe noi, spuse fratele Francis într-o suflare cu ceilalţi credincioşi.
După o scurtă rugăciune, corul izbucni într-un Te Deum. Ceremonia se încheie cu o liturghie închinată noului sfânt.
Escortată de doi sedarii îmbrăcaţi cu livrele stacojii, care slujeau în afara palatului, grupul puţin numeros de pelerini trecu printr-o succesiune parcă nesfârşită de coridoare şi anticamere, oprindu-se când şi când în faţa mesei bogat ornamentate a vreunui funcţionar care cerceta acreditările şi, cu o pană de gâscă, îşi adăuga semnătura pe un licet adire păstrat de un sedarius care avea s-o prezinte următorului funcţionar, al cărui titlu devenea tot mai lung şi mai greu de pronunţat pe măsură ce grupul înainta. Fratele Francis tremura de emoţie. Printre tovarăşii de pelerinaj se numărau doi episcopi, un bărbat purtând haine din hermină şi aur, un şef de clan al oamenilor pădurii, convertit, dar purtând încă o tunică din blană de panteră şi capul de panteră care era totemul tribului său, un ţărănoi înveşmântat în piele, care ducea pe braţ un şoim peregrin cu capul acoperit — evident, un dar pentru Sfântul Părinte — şi câteva femei, toate, socoti Francis judecând după felul în care se comportau, părând a fi soţiile ori concubinele căpeteniei „creştinate”; sau poate că-i erau foste concubine detronate prin canon, dar nu şi prin obiceiul tribal.
După ce suiră scala caelestis, pelerinii fură întâmpinaţi de un cameralis gestor, îmbrăcat cu sobrietate şi conduşi în anticamera mică a uriaşului hol consistorial.
— Sfântul Părinte îi va primi aici, îl informă discret lacheul cel mai înalt în rang pe sedarius-ul care avea în păstrare acreditările. Aruncă o privire la pelerini, destul de dezprobatoare, se gândi Francis. Şopti ceva către seda-rius, care roşi, apoi şopti, la rândul său, ceva căpeteniei de clan. Căpetenia se uită înfuriat la el şi-şi luă de pe cap podoaba fioroasă şi rânjită, lăsând capul de panteră să-i atârne pe umăr. Urmă o scurtă consultare privind poziţia fiecăruia, în vreme ce Onctuozitatea Sa Supremă, lacheul-şef, cu glas atât de molcom încât părea încărcat de reproş, îşi aşeză piesele de şah aflate în vizită conform unui protocol misterios pe care doar sedarii păreau a-l înţelege.
Papa nu se lăsă îndelung aşteptat. Mărunt, îmbrăcat cu o rasă albă, urmat de suita sa, păşi vioi în sala de audienţe. Fratele Francis simţi că-l cuprinde o ameţeală neaşteptată. Îşi aminti de ameninţarea lui Dom Arkos că-l va jupui de viu dacă va leşina în timpul audienţei şi asta îi dădu puterea de a rezista.
Şirul de pelerini îngenunche. Bătrânul în alb le făcu un semn blând să se ridice. Fratele Francis găsi în sine tăria să privească drept înainte. În basilică, Papa fusese doar un punct alb incandescent într-o mare de culori. Treptat, în această cameră de audienţe, Francis îşi dădu seama că, la fel ca nomazii cunoscuţi mai mult din auzite, atunci când era văzut de aproape, papa nu avea peste doi metri înălţime. Spre surprinderea lui, plăpândul bătrân, Părintele Prinţilor şi Regilor, Păstorul Lumii şi Vicarul pe Pământ al lui Cristos, îi apărea mult mai puţin înspăimântător decât Dom Arkos, Abbas.
Papa se deplasă încet de-a lungul şirului de pelerini, salutându-i pe fiecare dintre ei, îmbrăţişând un episcop, conversând cu fiecare pe limba lui sau prin mijlocirea unui interpret, râzând de expresia apărută pe faţa monseniorului căruia îi transferă sarcina de a purta şoimul pe braţ şi adresându-se căpeteniei clanului cu un gest anume din mână şi cu un cuvânt gutural în dialectul silvan care-l făcu pe acesta să se destindă şi să zâmbescă plin de încântare. Papa observă craniul de panteră legănându-se şi se opri o clipă pentru a-l aşeza pe capul căpeteniei, care-şi umflă pieptul de mândrie; aruncă o privire semeaţă prin cameră, din dorinţa evidentă de a atrage atenţia Onctuozităţii Sale Supreme, lacheul-şef, numai că funcţionarul părea să se fi făcut una cu lambriurile.