Papa se apropia de fratele Francis.
Ecce Petrus Pontifex… Iată-l pe Peter, cel mai mare preot. Leo al XXI-lea, în persoană: „Pe care Dumnezeu însuşi l-a pus Prinţ peste toate ţările şi regatele, să înalţe, să dărâme, să pustiască, să distrugă, să planteze şi să construiască pentru a putea păstra credinţa poporului său.” Şi, cu toate acestea, călugărul văzu pe chipul lui Leo o umilinţă blajină care dădea de înţeles că era demn de acel titlu mai presus de oricare altul acordat prinţilor şi regilor, ceea ce-l îndreptăţea să fie numit „supusul supuşilor lui Dumezeu.”
Francis îngenunche repede pentru a săruta inelul Pescarului. Când se ridică, descoperi că strângea relicva Sfântului la spate, de parcă s-ar fi ruşinat s-o arate. Lumina ca de chihlimbar din ochii pontifului îl convinse cu blândeţe. Leo i se adresă cu bunăvoinţa obişnuită înaltului cler: o afectare pe care părea să o simtă împovărătoare şi neplăcută, folosind-o doar pentru a respecta obiceiul, atunci când vorbea cu vizitatori mai puţin sălbatici decât căpetenia de trib.
— Inima noastră a sângerat adânc aflând de nenorocirea ce te-a lovit, dragă fiule. La urechile noastre a ajuns o relatare a călătoriei tale. Ai călătorit încoace la cererea noastră expresă iar pe drum ai fost împresurat de tâlhari. Este adevărat?
— Da, Sfinte Părinte. Dar acum nu mai are nici o importanţă. Vreau să zic… Era important, numai că… se bâlbâi Francis.
Bătrânul îmbrăcat în alb zâmbi delicat.
— Ştim că ne aduceai un dar şi că ţi-a fost furat pe drum. Să nu fii mâhnit din pricina asta. Prezenţa ta reprezintă un adevărat dar pentru noi. De mult nutream speranţa de a-l saluta personal pe descoperitorul rămăşiţelor lui Emily Leibowitz. Cunoaştem şi despre truda ta de la abaţie. Dintotdeauna am simţit o dragoste fierbinte faţă de Fraţii Sfântului Leibowitz. Fără munca vostră, amnezia lumii ar fi deplină. Aşa cum Biserica, Misticum Christi Corpus, e un singur Trup, tot astfel şi Ordinul vostru a slujit ca organ al memoriei în acest Trup. Cu toţii îi datorăm mult Patronului şi Fondatorului vostru. Secolele viitoare îi vor fi şi mai îndatorate. Vrei să ne povesteşti şi alte lucruri despre călătoria ta, dragă fiule?
Fratele Francis scoase la iveală schiţa heliografică.
— Sfinte Părinte, tâlharul a dat dovadă de destulă înţelegere, îngăduindu-mi să păstrez acest document. L-a luat drept copia iluminării pe care v-o aduceam în dar.
— Şi n-ai încercat să corectezi greşeala pe care o făcea?
Fratele Francis roşi.
— Mi-e ruşine că recunosc, dar n-am făcut-o, Sfinte Părinte.
— Deci aceasta este relicva pe care ai găsit-o în criptă?
— Da.
Papa zâmbi puţin strâmb.
— Aşa, deci, banditul şi-a închipuit că opera ta era adevărata comoară? Oho, până şi-un tâlhar se poate lăsa fermecat de artă, adevărat? Monseniorul Aguerra ne-a povestit despre frumuseţea comemorării lucrate de tine. Mare păcat că a fost furată.
— Nu era mare lucru, Sfinte Părinte. Singurul regret e că am pierdut cincisprezece ani.
— Pierdut? Cum adică, „pierdut”? Dacă tâlharul n-ar fi fost înşelat de lucrarea ta, atunci ar fi putut lua această relicvă, nu-i aşa?
Fratele Francis recunoscu acest adevăr.
Leo al XXI-lea luă schiţa cu mâini uscăţive şi o derulă cu precauţie. O vreme, privi cercetător şi tăcut la desen, apoi întrebă:
— Spune-ne, înţelegi simbolurile folosite de Leibowitz? Importanţa, hm, lucrului reprezentat aici?
— Nu, Sfinte Părinte, ignoranţa mea e deplină.
Părintele se aplecă spre el pentru a-i şopti:
— Tot astfel e şi a noastră.
Surâse, îşi apăsă buzele pe relicvă de parcă ar fi sărutat un altar din piatră, apoi îl rulă şi-l înmână unui însoţitor.
— Îţi mulţumim din adâncul inimii pentru acei cincisprezece ani, iubite fiu, adăugă el. Ei au fost petrecuţi pentru a păstra acest original. Să nu-i socoţi ani pierduţi. Oferă-i Domnului. Într-o bună zi, se va descoperi semnificaţia lui şi atunci poate că se va dovedi important. Bătrânul închise ochii o clipă, ori clipise spre Francis? Francis era aproape convins că Papa îi făcuse un semn din ochi. Va trebui să-ţi mulţumim pentru asta.
Clipirea, ori semnul din ochi, păru să-l facă pe Francis să vadă încăperea ceva mai limpede. Abia acum băgă de seamă o gaură făcută de molii în rasa Papei. Până şi ţesătura ei era aproape străvezie. Covorul din camera de audienţe era şi el ros în unele locuri. Tencuiala căzuse de pe unele porţiuni ale tavanului. Dar demnitatea punea în umbră sărăcia. După clipitul semnificativ al Papei, fratele Francis observase toate aceste amănunte doar vreme de o clipă şi asta abia după ce Papa clipise. Lucruri trecătoare, pe care le făcu uitate imediat după aceea.
— Prin tine, dorim să transmitem cele mai calde sentimente comunităţii voastre şi abatelui tău, tocmai spunea Leo. Lor, precum şi ţie, dorim să vă adresăm binecuvântarea noastră apostolică. Îţi vom încredinţa o scrisoare pentru ei, anunţând binecuvântarea noastră. Făcu o pauză şi închise ochii, ori clipi, încă o dată. Cu totul întâmplător, scrisoarea va fi protejată. Îi vom anexa Noli molestare, excomunicând pe oricine l-ar ataca pe purtător.
Fratele Francis mulţumi în şoaptă pentru această apărare împotriva tâlharilor ce l-ar pândi pe drumul de întoarcere; socoti că nu se cuvenea să adauge că tâlharul n-ar fi în stare să citească avertismentul ori să înţeleagă pedeapsa.
— Voi face tot ce-mi stă în puteri să o înmânez, Sfinte Părinte.
Leo se aplecă din nou pentru a-i şopti:
— Iar ţie îţi vom dărui un semn al iubirii noastre deosebite. Înainte de a pleca, să treci pe la monsenior Aguerra. Am fi preferat să ţi-l dăm cu propria noastră mână, însă nu e momentul potrivit. Monseniorul ţi-l va dărui în locul nostru. Foloseşte-l cum crezi de cuviinţă.
— Vă sunt adânc recunoscător, Sfinte Părinte.
— Iar acum, adio, iubite fiu.
Pontiful trecu mai departe, vorbind cu fiecare pelerin din şir, apoi, când termină, le adresă tuturor binecuvântarea solemnă. Audienţa se încheiase.
Când ieşi pe uşa principală împreună cu grupul de pelerini, fratele Francis se simţi atins pe braţ de monseniorul Aguerra. Acesta îl îmbrăţişă cu căldură. Avocatul cauzei Sfântului îmbătrânise atât de mult încât, văzându-l de aproape, Francis abia de-l recunoscu. Dar şi el avea tâmplele încărunţite şi, din cauza efortului făcut la masa de copist, îi apăruseră riduri în jurul ochilor. În timp ce coborau scala caelestis, monseniorul îi înmână un pachet şi o scrisoare.
Francis aruncă o privire la adresa de pe scrisoare şi dădu din cap. Pe pachetul care purta sigiliul diplomatic era trecut numele lui.
— Pentru mine, Messér?
— Da, un dar din partea Sfântului Părinte. Te sfătuiesc să nu-l deschizi aici. Spune-mi, te pot ajuta cu ceva înainte de a părăsi Noua Romă? Bucuros ţi-aş arăta orice crezi că ţi-a scăpat.