Fratele Francis rămase puţin pe gânduri. Participase deja la un tur complet.
— Messér, aş dori să mai văd o dată basilica, spuse el într-un târziu.
— Da, sigur. Asta-i tot?
Fratele Francis tăcu. Rămăseseră în urma celorlalţi pelerini care plecau.
— Aş vrea să mă spovedesc, adăugă el încet.
— Nimic mai simplu, spuse Aguerra apoi, chicotind uşor, continuă: Te afli în oraşul potrivit pentru aşa ceva, ştii bine. Aici poţi fi absolvit de orice păcat care te macină. E vorba de ceva grav, care să ceară atenţia Papei?
Francis se îmbujoră şi clătină din cap.
— Vrei să mergi la preotul care administrează canoanele? Dacă ai păcătuit, nu numai că te va ierta, dar te vei alege şi cu câteva cârje peste cap.
— Vroiam să spun… v-aş ruga pe dumneavoastră, Messér, bolborosi călugărul.
— Eu? De ce eu? Te afli într-un oraş plin de prelaţi şi vrei să te spovedeşti lui Malfreddo Aguerra?
— Fiindcă… fiindcă aţi fost avocatul Patronului, explică Francis.
— A, acum înţeleg. Sigur că-ţi voi asculta spovedania. Dar nu-ţi pot acorda iertarea în numele Patronului vostru, să ştii. Va trebui să fie Sfânta Treime, ca de obicei. Asta ţi-e de ajuns?
Francis avea puţine de mărturisit, dar inima îi fusese multă vreme tulburată — asta din pricina sugestiei lui Dom Arkos — de temerea că, descoperind adăpostul, poate provocase întârzierea canonizării Sfmtului. Avocatul lui Leibowitz îl ascultă, îl sfătui şi-l absolvi de păcate în basilică, apoi îl conduse prin biserica veche. În cursul ceremoniei de canonizare şi a liturghiei care-o urmase, fratele Francis observase doar splendoarea maiestuoasă a clădirii. Acum, însă, monseniorul îi arătă zidăria mâncată de vreme, locurile care necesitau reparaţii şi starea jalnică a câtorva fresce vechi. Surprinse din nou sărăcia pe care demnitatea reuşea s-o ascundă. Biserica nu era bogată în asemenea vremuri.
Lui Francis i se îngădui în cele din urmă să deschidă pachetul. Conţinea o pungă. Înăuntru se aflau doi heklos de aur. Îi aruncă o privire lui Malfreddo Aguerra. Monseniorul zâmbi.
— Ai spus că tâlharul a câştigat comemorarea de la tine în luptă corp la corp, adevărat? întrebă Aguerra.
— Da, Messér.
— Ei, atunci, chiar dacă n-ai putut evita această situaţie, ai luat singur hotărârea de a lupta cu el, nu? Ai acceptat provocarea lui?
Călugărul dădu aprobator din cap.
— Atunci nu cred că ai ierta răul, dacă n-ai răscumpăra iluminarea. Bătându-l pe umăr, îl binecuvântă. Sosise ora despărţirii.
Neânsemnatul păstrător al flăcării cunoaşterii porni pe drumul de întoarcere către abaţia lui. Îl aşteptau zile şi săptămâni de mers pe jos, însă pe măsură ce se apropia de bârlogul tâlharului, inima îi cânta în piept. Foloseşte-l cum crezi de cuviinţă, spusese Papa Leo, referindu-se la aur. Şi nu era vorba doar de atât fiindcă, pe lângă punga primită, mai avea şi răspuns la întrebarea încărcată de dispreţ a tâlharului. Se gândi la cărţile din camera de audienţe, aşteptând să fie trezite la viaţă.
Cu toate acestea, tâlharul nu-l aştepta la locul ştiut, aşa cum sperase Francis. Prin preajmă se zăreau urme lăsate cu puţin timp în urmă, însă ele traversau poteca şi nu-l văzu niciunde pe tâlhar. Razele soarelui se strecurau printre ramurile copacilor al căror frunziş arunca umbre parcă foşnitoare pe pământ. Pădurea nu era deasă, dar oferea adăpost. Se aşeză pe marginea potecii să aştepte.
Pe la amiază, din ascunzişul cufundat în semiobscuritate al unui pârâu aflat destul de departe se auzi huhuitul unei bufniţe. Într-un petec albastru de cer de deasupra copacilor se roteau câţiva vulturi. Pădurea părea paşnică la vreme de zi. Ascultând, pe jumătate amorţit de somn, forfota vrăbiilor într-un tufiş din apropiere, constată că nu-l interesa prea mult dacă tâlharul va veni atunci ori a doua zi. Avea în faţă o călătorie atât de lungă, încât o zi de odihnă petrecută în aşteptare ar fi venit ca o mângâiere. Urmări plutirea vulturilor. Când şi când, aruncă priviri de-a lungul drumului care ducea spre îndepărtatul său cămin din deşert. Tâlharul îşi aşezase bârlogul într-o poziţie cum nu se poate mai bună. Din acest loc putea ţine sub observaţie mai mult de-o milă de drum şi într-un sens şi-n celălalt, rămânând totuşi ascuns de desişul pădurii.
Departe, pe drum, se zări o mişcare.
Fratele Francis duse mâna streaşină la ochi şi privi cercetător punctul mişcător. În josul coastei se afla o zonă mai însorită, în locul în care un incendiu de pădure pustiise câţiva acri de teren din apropierea drumului ce ducea spre sud-vest. Imaginea lui juca, parcă oglindită de aburul arşiţei. Nu reuşi să vadă clar, dar dincolo de perdeaua tremurătoare a aerului percepu o mişcare. Era un punctişor negru care şerpuia. Uneori părea să aibă şi cap. Alteori rămânea cu totul ascuns de vibraţia aerului încins, dar curând se convinse că, încet-âncet, se apropia. La un moment dat, când marginea unui nor nimeri în calea razelor soarelui, tremurul se domoli; ochii miopi şi osteniţi îl convinseră că punctul şerpuitor era cu adevărat un om, însă aflat la distanţă prea mare pentru a-l recunoaşte. Simţi un fior. Aspectul punctului mişcător i se părea foarte cunoscut.
Ba nu, imposibil să fie acelaşi.
Călugărul îşi făcu cruce şi începu să rostească rugăciuni din rozariu în vreme ce-şi ţinu ochii aţintiţi către punctul îndepărtat, ascuns de valul de arşiţă.
În vreme ce-l aştepta pe tâlhar, ceva mai sus, pe coama dealului, se desfăşura o discuţie aprinsă. Se purta în monosilabe şoptite şi ţinea de mai bine de-un ceas. Abia acum se încheiase. Două-Glugi dăduse dreptate celui cu o singură glugă. Pornind împreună, copiii Papei se furişară tăcuţi din spatele desişului, târându-se către poalele dealului.
Avansară până ajunseră la zece paşi de Francis, fără să clintească măcar o pietricică. Fratele Francis murmura cel de-al treilea Ave al celui de-Al Patrulea Mister Sfânt, când se întâmplă să arunce o privire în jur.
Săgeata îl lovi exact între ochi.
— Papă! Papă! Papă! răcniră copiii Papei.
Undeva, pe drumul spre sud-vest, bătrânul rătăcitor se odihnea pe un buştean, ţinând ochii închişi să şi-i ferească de razele orbitoare ale soarelui. Îşi făcu vânt cu pălăria zdrenţuită şi continuă să molfăie o frunză aromată de tutun. Peregrina de multă vreme. Căutarea părea fără de sfârşit, dar exista şansa de a găsi ceea ce dorea după cotul vreunui drum ori dincolo de următoarea înălţime. După ce se mai răcori puţin, îşi trânti din nou pălăria pe cap şi-şi scărpină barba stufoasă şi privi peisajul printre gene. Pe coasta dealului din faţa lui se vedea un petec de pădure care scăpase de pârjol. Oferea un adăpost binevenit, însă rătăcitorul rămase nemişcat în soare şi urmări vulturii curioşi. Se strânseseră stol şi se roteau destul de jos pe deasupra porţiunii împădurite. Una dintre păsări îndrăzni să coboare între copaci, dar reapăru aproape imediat dând grăbită din aripi, până găsi un curent ascendent de aer, apoi se ridică planând. Aşa cum băteau din aripi, păsările gunoier care alcătuiau un stol întunecat păreau să facă o neobişnuită risipă de energie. De regulă, pluteau folosind curenţii de aer, cheltuindu-şi forţele cu zgârcenie. Acum însă se vânturau deasupra dealului ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare să coboare pe pământ.