Atâta vreme cât păsările îşi manifestau interesul, însă se fereau să coboare, rătăcitorul rămase locului. Prin zona aceasta deluroasă trăiau pume. Dincolo de vârf se găseau creaturi mai primejdioase decât pumele, iar uneori ele ajungeau departe în căutarea prăzii.
Rătăcitorul aşteptă. Vulturii coborâră în cele din urmă printre copaci. Mai rămase neclintit câteva minute. Într-un târziu, se ridică şi porni şchiopătând spre pădurice, împărţind greutatea trupului între piciorul beteag şi cârjă.
După un timp, intră în zona împădurită. Vulturii rupeau bucăţi din cadavrul unui bărbat. Rătăcitorul îi alungă folosind un ciomag şi privi cercetător rămăşiţele umane. Lipseau părţi semnificative. Ţeasta îi era străpunsă de o săgeată al cărei vârf ieşea pe la ceafă. Bătrânul se uită agitat către desişuri. Nu zări pe nimeni, dar în vecinătatea drumului erau o sumedenie de urme. Era primejdios să mai zăbovească aici.
Primejdios ori nu, trebuia să facă ceva. Găsi un loc unde pământul era destul de moale pentru a-l putea săpa cu mâinile şi cu băţul. Câtă vreme scormoni solul, păsările furioase continuară să dea roată pe deasupra copacilor. Uneori ţâşneau chiar spre pământ, dar apoi băteau din aripi, ridicându-se iarăşi spre cer. Trecu o oră, trecură două, iar păsările se învârteau neliniştite pe deasupra dealului împădurit.
În cele din urmă, una dintre ele se lăsă pe pământ. Păşi plină de indignare în jurul unei movile de pământ proaspăt, care avea la unul dintre capete o piatră drept semn. Dezamăgită, pasărea îşi luă zborul. Stolul de gunoieri abandonă acel loc şi se înălţă folosind curenţii ascendenţi, urmărind hulpav pământul în căutarea hranei.
Dincolo de Valea Sluţilor zăcea un porc mort. Vulturii îl observară încântaţi şi coborâră să se ospăteze. Mai târziu, într-o îndepărtată trecătoare montană, o puma îşi linse mustăţile şi-şi părăsi pradă. Parcă recunoscătoare, păsările sfârşiră festinul în locul ei.
La vremea cuibăritului, depuseră ouăle şi, iubitori, vulturii îşi hrăniră puii: un şarpe mort, ciosvârte dintr-un câine sălbatic.
Tinerei generaţii îi crescu un penaj puternic, lăsându-se purtată sus şi departe pe aripi negre, aşteptând ca Pământul darnic să-i ofere leşuri din abundenţă. Uneori, masa zilnică era doar o broască. Altă dată, un mesager al Noii Rome.
Zborul îi duse către câmpiile din vestul mijlociu. Fură încântate de belşugul de lucruri bune de mâncat lăsate în urmă de nomazi în goana lor cotropitoare spre miazăzi.
Păsările îşi depuseră ouăle la vremea potrivită cuibăritului şi, pline de iubire, îşi hrăniră puii. Generos, Pământul le oferise hrană din plin. Le va da de-ale gurii şi-n secolele ce aveau să vină…
Prăzile fură îmbelşugate o vreme în regiunea Râului Roşu; dar din măcel se ridică un oraş-stat. Vulturii nu simpatizau oraşele-stat în ascensiune, deşi priveau cu ochi buni posibila lor prăbuşire. Se ţinură departe de Texarkana şi călătoriră până departe, rămânând deasupra câmpiilor dinspre apus. Urmând obiceiul tuturor fiinţelor vii, umplură Pământul de multe ori cu progeniturile lor.
Sosise Anul Domnului 3174.
Se auzeau zvonuri prevestitoare de război.
Fiat lux
12
Marcus Apollo se convinsese de iminenţa războiului în clipa când o auzise din întâmplare pe cea de-a treia soţie a lui Hannegan spunând unei servitoare că favoritul ei dintre curteni se întorsese cu pielea întreagă din misiunea în care fusese trimis la corturile ţinând de clanul Ursului Turbat. Faptul că scăpase cu viaţă din tabăra acelor nomazi era semn că se urzeau planuri de război. Oficial cel puţin, solul avusese misiunea de a comunica triburilor din Câmpii că statele civilizate încheiaseră Acordul Biciului Sfânt referitor la pământurile aflate în dispută şi de aici încolo se vor răzbuna cumplit asupra popoarelor nomade şi grupurilor de bandiţi, în cazul continuării acţiunilor năvălitoare. Dar nimeni nu putea duce o asemenea veste Ursului Turbat fără a plăti cu viaţa. Prin urmare, socoti Apollo, ultimatumul nu fusese transmis, iar mesagerul lui Hannegan se deplasase în Câmpii cu alt scop. Iar asta era din cale-afară de limpede.
Apollo se strecură politicos prin grupurile mici de oaspeţi, privind cu agerime prin mulţime pentru a-l găsi pe fratele Claret şi încercând să-i atragă privirea. Purtând o rasă neagră şi sobră, cu o mică explozie de culoare în jurul taliei care-i evidenţia rangul, silueta înaltă a lui Apollo contrasta vădit cu vârtejul caleidoscopic şi ameţitor de culori etalate de ceilalţi bărbaţi din sala de banchete şi, nu după mult timp, reuşi să dea ochii cu funcţionarul său, îndrumându-l din priviri către masa cu băuturi răcoritoare, devenită acum un depozit de resturi dizgraţioase, cupe mânjite de grăsime şi ciosvârte de friptură care fuseseră prăjite până se arseseră. Cu un polonic, Apollo adună lichidul rămas pe fundul vasului de punch, observă un gândac mort plutind printre mirodenii şi, prefăcându-se că se gândeşte la altceva, îi dădu prima cupă Fratelui Claret, care tocmai se apropiase.
— Mulţumesc, Messér, spuse Claret, nebăgând în seamă gândacul. Voiaţi să-mi vorbiţi?
— Imediat ce se termină recepţia. În apartamentul meu. Sarkal s-a întors nevătămat.
— Aha?
— N-am auzit niciodată vreun „aha” mai înspăimântător. Socot că înţelegi implicaţiile?!
— Desigur, Messér. Înseamnă că Acordul a fost o înşelăciune din partea lui Hannegan şi că are intenţia de a-l folosi împotriva…
— Ssst. Discutăm mai târziu.
Apollo îi dădu de înţeles că se apropia cineva, iar funcţionarul se întoarse să-şi umple din nou paharul din vasul cu punch. Lăsă impresia că era concentrat cu totul asupra cupei şi nici nu ridică ochii spre silueta zveltă, îmbrăcată în mătăsuri bogate, care păşea hotărâtă spre ei, venind dinspre uşă. Apollo zâmbi rece şi oficial şi făcu o plecăciune către bărbat. Îşi strânseră scurt mâinile, cu o neplăcere destul de lesne de observat.
— Bun venit, Thon Taddeo, începu preotul, prezenţa dumneavoastră aici mă surprinde. Gândeam că ocoliţi asemenea adunări festive. Prin ce se deosebeşte cea de acum încât să atragă un savant atât de distins? Ridică din sprâncene, mimând uimirea.
— Dumneavoastră reprezentaţi atracţia serii, răspunse nou-venitul, egalându-l în sarcasm pe Apollo, şi e singurul motiv pentru care am acceptat să vin.
— Persoana mea? Se prefăcu surprins, însă afirmaţia era aproape de adevăr. Nunta uneia dintre surorile vitrege nu l-ar fi determinat pe Thon Taddeo să îmbrace haine impecabile şi oficiale şi să părăsească sălile liniştite ale colegiului.
— Dacă e să mărturisesc adevărul, v-am căutat toată ziua. Mi s-a spus că vă aflaţi aici. Altfel… Îşi roti privirea prin sală şi pufni nervos.
Expresia de dezgust întrerupse reveria fascinată a fratelui Claret, ai cărui ochi rămăseseră pironiţi la vasul cu punch, convingându-l să se întoarcă şi să facă o plecăciune către baron.
— Vreţi puţin punch, Thon Tadeo? întrebă el, oferindu-i o cupă plină.
Savantul o acceptă şi o goli dintr-o sorbitură.
— Voiam să vă mai pun nişte întrebări în legătură cu documentele Leibowitz despre care am discutat, i se adresă el lui Marcus Apollo. Am primit o scrisoare din partea unui om de la abaţie, pe nume Kornhoer. Mă asigură că există scrieri care datează din ultimii ani ai civilizaţiei euro-americane.
Gândul că-l asigurase pe savant de acelaşi lucru cu câteva luni în urmă îl irită pe Apollo, dar se strădui să-şi alunge de pe chip orice expresie capabilă să-i trădeze adevăratele sentimente.