— Da, spuse el. Sunt autentice, aşa am aflat.
— Dacă-i adevărat, mă intrigă faptul că până acum nimeni n-a auzit de aşa ceva — dar asta nu contează. Kornhoer a alcătuit o listă cu câteva documente şi texte, susţinând că ele sunt în posesia abaţiei şi le-a şi descris. Dacă ele există cu adevărat, trebuie să le văd şi eu.
— Da?
— Exact. Dacă sunt mistificări, trebuie date în vileag, dar dacă sunt autentice, datele s-ar putea dovedi nepreţuite.
Monsignorul se încruntă.
— Vă asigur că nu-i vorba de nici o mistificare, spuse el înţepat.
— Scrisoarea conţinea şi invitaţia de a vizita abaţia pentru a studia documentele. Se vede că au auzit despre mine.
— Nu neapărat, îi spuse Apollo, nereuşind să reziste tentaţiei de a-l pune la punct. Pe călugări nu-i interesează prea mult cine le citeşte cărţile, atâta vreme cât se spală pe mâini şi nu le distruge comorile.
Savantul îl fulgeră cu privirea. Aluzia că ar fi existat oameni educaţi care nu auziseră niciodată despre el nu-l încânta câtuşi de puţin.
— Asta e! continuă Apollo netulburat. Nu veţi întâmpina nici o oprelişte. Acceptaţi invitaţia, mergeţi la abaţie şi studiaţi relicvele. Călugării vă vor primi cum se cuvine.
Savantul se simţi ofensat de această sugestie.
— Şi să călătoresc prin Câmpii acum, când clanul Ursului Turbat e… Thon Taddeo tăcu brusc.
— Cum spuneaţi? îl îmboldi Apollo, fără să-şi trădeze adevăratul interes, deşi privi plin de speranţe către Thon Taddeo şi una dintre venele de la tâmple începu să-i palpite.
— Numai că e vorba de-o călătorie lungă şi primejdioasă şi nu-mi pot îngădui o absenţă de şase luni de la colegiu. Vroiam să discut posibilitatea ca Primarul să trimită câteva gărzi bine înarmate pentru a aduce documentele să le studiem aici.
Apollo se înecă de furie. Se simţi îmboldit să-l cotonogească pe savant.
— Regret, începu el politicos, dar ar fi de-a dreptul imposibil. În orice caz, problema depăşeşte competenţa mea şi nu cred că vă pot ajuta în vreun fel.
— De ce nu? îşi exprimă mirarea Thon Taddeo. Nu sunteţi nunţiul Vaticanului la Curtea lui Hannegan?
— Tocmai de aceea. Reprezint Noua Romă, nu ordinele monahale. Conducerea treburilor mănăstireşti se află în mâna abatelui.
— Dar cu puţină insistenţă din partea Noii Rome…
Imboldul de a deveni violent crescu în intensitate.
— Propun să discutăm asta mai târziu, spuse hotărât monseniorul Apollo. Astă seară, în biroul meu, dacă doriţi. Se întoarse pe jumătate şi privi înapoi întrebător, de parcă ar fi vrut să zică: Ei, ce părere aveţi?
— Voi veni negreşit, spuse savantul tăios şi se îndepărtă ţanţoş.
— De ce nu l-ai refuzat de-a dreptul, pe loc? spumegă fratele Claret o oră mai târziu, când rămaseră singuri în apartamentul ambasadei. Să transporţi relicve nepreţuite.
În asemenea vremuri, prin zone controlate de bandiţi. E de neconceput, Messér.
— Desigur.
— Atunci de ce…
— Din două motive. În primul rând, Thon Taddeo e rudă cu Hannegan şi e o persoană influentă. Fie că ne place ori nu, trebuie să ne purtăm curtenitor cu Cezarul şi neamul lui. În al doilea rând, a dat să spună ceva despre clanul Ursului Turbat, apoi s-a oprit. Cred că ştie ce se va întâmpla. N-am de gând să mă ocup de spionaj, dar dacă-mi oferă vreo informaţie, nimic nu mă poate împiedica s-o trec în raportul pe care urmează să-l prezinţi personal la Noua Romă.
— Eu? Funcţionarul părea sincer uimit. La Noua Romă? Dar de ce…?
— Fii mai discret, îl avertiză nunţiul, aruncând o privire spre uşă. Trebuie să trimit Sfinţiei Sale constatările mele privind situaţia de aici, şi încă repede. E vorba însă de lucruri pe care nimeni n-ar îndrăzni să le pună pe hârtie. Dacă oamenii lui Hannegan ar pune mâna pe un asemenea mesaj, probabil că amândoi am fi găsiţi plutind pe Fluviul Roşu. Dacă ar prinde de veste duşmanii lui, atunci Hannegan ar găsi pesemne motivul să ne spânzure pe amândoi drept spioni. Accept cu dragă inimă martirajul, dar înainte de asta avem de dus la bun sfârşit o însărcinare.
— Iar eu trebuie să prezint raportul prin viu grai la Vatican? mormăi fratele Claret, deloc încântat de perspectiva de a traversa teritorii ostile.
— Altfel nu putem proceda. S-ar putea ca Thon Taddeo, asta e o bănuială, să ne ofere o scuză pentru plecarea ta atât de precipitată către abaţia Sfântului Leibowitz sau Noua Romă sau chiar către amândouă. Asta în caz că se vor exprima îndoieli la Curte. Voi încerca să le abat atenţia.
— Cât priveşte conţinutul mesajului pe care trebuie să-l transmit, Messér?
— Vei spune că ambiţia lui Hannegan de a uni continentul sub o singură dinastie nu e un vis atât de nesăbuit precum am crezut. Iar Acordul Biciului Sfânt e o înşelătorie de-a lui Hannegan, care vrea s-o folosească pentru a declanşa un conflict între Imperiul Denver şi Naţiunea Laredan pe de o parte, cu nomazii din Câmpii pe de alta. Dacă forţele laredane sunt blocate într-o confruntare cu Ursul Turbat, Statul Chihuahua nu ar avea nevoie de prea multe încurajări pentru a ataca Laredo dinspre miazăzi. La urma urmelor, e vorba de rezolvarea unei duşmănii mai vechi. Sigur, Hannegan poate mărşălui apoi victorios până în Rio Laredo. Având Laredo la degetul mic, poate spera să atace atât Denver, cât şi Republica Mississippi, fără a se teme că va fi atacat pe la spate dinspre miazăzi.
— Credeţi că Hannegan e în stare de aşa ceva, Messér?
Marcus Apollo dădu să-i răspundă, apoi, treptat, închise gura. Păşi spre fereastră şi privi oraşul însorit, o aşezare haotică şi dispersată, construită în principal din resturile unui alt secol. Un oraş lipsit de reţeaua ordonată a străzilor. Crescuse încetul cu încetul deasupra unor ruine antice, tot astfel cum următorul se va ridica probabil peste dărâmăturile acestuia.
— Nu ştiu, răspunse el încet. În asemenea vremuri e greu să condamni un om pentru că doreşte să unească acest continent măcelărit. Chiar prin mijloace… ba nu, nu la asta mă refeream. Oftă adânc. În orice caz, interesele noastre nu corespund cu cele politice. Trebuie să înştiinţăm Noua Romă despre ce s-ar putea întâmpla, fiindcă Biserica va fi afectată de evenimente, indiferent care ar fi ele. Iar dacă e prevenită, noi, clerul, am reuşi să rămânem în afara primejdiilor.
— Chiar credeţi asta?
— Sigur că nu! spuse preotul calm.
Thon Taddeo Pfardentrott veni la biroul lui Marcus Apollo atât de devreme, încât se putea crede că era deja seară, însă de la recepţie încoace, purtarea lui se schimbase vizibil. Reuşi să zâmbească amabil, iar în modul de adresare i se ghicea nerăbdarea şi agitaţia. Omul acesta, gândi Marcus, caută ceva ce-i face mare trebuinţă şi pentru a obţine ce vrea e dispus să se poarte chiar politicos. Pesemne că lista scrierilor antice alcătuită de călugării de la abaţia Leibowitz îl impresionase pe Thon mai mult decât voia să recunoască. Nunţiul se pregătise pentru o confruntare a inteligenţelor, însă tulburarea îl transformase pe savant într-o victimă sigură, astfel că Apollo îşi temperă încordarea cu care aşteptase acest duel verbal.
— Azi după-amiază a avut loc o întrunire a catedrei de la colegiu, începu Thon Taddeo de cum se aşezară. Am discutat despre scrisoarea fratelui Kornhoer şi… lista documentelor. Se opri, dând impresia că nu ştia cum să continue. În lumina mohorâtă a amurgului care pătrundea pe fereastra mare şi boltită din stânga, chipul lui părea emoţionat şi golit de sânge; îl ţintui pe preot cu ochi mari şi cenuşii de parcă l-ar fi măsurat sau şi-ar fi apreciat şansele.