— Să înţeleg că participanţii şi-au exprimat scepticismul?
Thon Taddeo coborî privirea pentru a clipă, apoi îl fixă din nou pe Apollo.
— Să fiu politicos?
— Nu te osteni, spuse Apollo chicotind.
— Să zicem c-a fost vorba de scepticism. Deşi „neâncredere” ar fi un termen mai aproape de adevăr. Eu unul simt că dacă există asemenea documente, ele sunt probabil falsuri realizate cu secole în urmă. Mi-e greu să-i cred pe călugării de la abaţie în stare să pună la cale o asemenea mistificare. Normal, ei consideră că documentele sunt reale.
— Frumos din partea ta să-i absolvi de păcatul acesta, spuse Apollo pe un ton acru.
— Eu m-am oferit să fiu politicos. Îmi dai voie?
— Nu. Continuă.
Thon Taddeo se ridică de pe scaun şi se duse la fereastră. Privi lung la peticele de un galben stins ale norilor dinspre apus şi-şi însoţi vorbele de lovituri uşoare date cu palma în pervaz:
— Documentele. Indiferent ce credem noi despre ele, ideea că încă mai există aşa ceva — că ele s-au păstrat printr-o minune — e, cum să spun, atât de incitantă încât trebuie să le cercetăm imediat.
— Prea bine, răspunse Apollo, destul de amuzat. De aceea te-au şi invitat. Dar spune-mi: ce găseşti atât de incitant la ele?
Savantul îi aruncă o privire uşor acuzatoare:
— Eşti la curent cu lucrările mele?
Monseniorul ezită. Ştia, dar dacă ar fi recunoscut acest lucru ar fi fost silit să dea de înţeles că, deşi nici nu implinise încă treizeci de ani, numele lui era asociat cu cele ale unor oameni de ştiinţă care muriseră în urmă cu peste o mie de ani. Preotul nu era dispus să admită că acest tânăr savant promitea să devină unul dintre acele puţine piscuri ale geniului uman care apar doar o dată sau de două ori într-un secol, revoluţionând pe neaşteptate un întreg domeniu al gândirii. Tuşi, în semn de scuză.
— Trebuie să mărturisesc că n-am citit prea mult…
— Nu-i nimic. Pfardentrott ignoră încercarea de scuză. Lucrările mele sunt în majoritate abstracte, deci plicticoase pentru nespecialişti. Teorii despre esenţa electricităţii. Mişcarea planetară. Atracţia corpurilor. Probleme de genul acesta. Lista lui Kornhoer menţionează nume precum Laplace, Maxwell şi Einstein — îţi spun ceva?
— Nu prea mult. Istoria îi menţionează drept filozofi ai naturii, adevărat? Dinainte de prăbuşirea ultimei civilizaţii. Şi mi se pare că sunt enumeraţi într-una dintre hagiologiile păgâne, nu-i aşa?
Savantul îl aprobă cu o mişcare din cap.
— Iar acesta-i singurul lucru pe care-l ştie toată lumea despre ei sau opera lor. Fizicieni, potrivit istoricilor noştri nu tocmai demni de încredere. Consideraţi promotori ai progresului rapid al culturii europeo-americane. Istoricii nu înşiruie decât lucruri derizorii. Aproape că-i uitasem cu totul. Dar modul în care descrie Kornhoer documentele vechi existente la abaţie arată că el ar putea proveni din tratate de fizică. Mi se pare imposibil!
— Deci trebuie să te convingi?
— Trebuie să vedem cu ochii noştri. Şi fiindcă veni vorba, preferam să nu fi auzit de ele.
— De ce?
Thon Taddeo se uită atent la ceva de pe stradă. Îi făcu semn preotului să se apropie.
— Vino o clipă. Să-ţi arăt motivul.
Apollo se apropie dinspre birou şi privi strada plină de şleauri şi noroaie care se întindea dincolo de zidul ce înconjura palatul, magaziile şi clădirile colegiului, izolând sanctuarul primarului de oraşul fremătător şi plebeu. Savantul arătă cu degetul la silueta cenuşie a unui ţăran care-şi mâna măgarul pe drumul spre casă. Omul avea picioarele înfăşurate în pânză de sac, iar noroiul formase un strat gros şi greu astfel că abia reuşea să şi le ridice de la pământ. Cu toate acestea, înainta târşâit şi clefăind prin noroi, oprindu-se la fiecare pas. Părea prea epuizat să-şi răzuie noroiul de pe picioare.
— Nu merge călare pe măgar, constată Thon Taddeo, fiindcă azi dimineaţă era atât de împovărat cu porumb încât abia se mişca. Omului nu-i trece prin minte că acum coşurile sunt goale. Ce-a fost bun dimineaţă rămâne la fel de bun şi după-amiaza.
— Îl ştii?
— Trece şi pe sub fereastra mea. În fiecare dimineaţă şi după-amiază. Nu l-ai remarcat?
— Sunt mii ca el.
— Priveşte-l. Îţi vine a crede că bruta aceea e descendentul oamenilor care se pare că inventaseră maşini zburătoare, călătoriseră spre Lună, construiseră aparate care vorbeau şi creau impresia că gândesc? Poţi crede că au existat asemenea oameni?
Apollo rămase tăcut.
— Uită-te la el! insistă savantul. Păcat, acum e prea întuneric. Nu-i poţi vedea erupţia de sifilis de pe gât, felul in care îi este ros cartilajul nasului. Pareză. Dar fără îndoială că e idiot din naştere. Troglodit, superstiţios, criminal, îşi îmbolnăveşte copiii. Pentru câţiva bănuţi e-n stare să-i şi ucidă. Imediat ce vor fi destul de mari să muncească, îi va vinde. Priveşte-l şi spune-mi dacă vezi în el urmaşul unei civilizaţii cândva măreţe. Ce vezi?
— Imaginea lui Cristos, hârâi monseniorul, surprins de propria-i izbucnire de mânie. Ce credeai c-o să văd?
Savantul pufni iritat.
— Nepotrivirea. Oamenii pe care-i observi privind pe fereastră şi oamenii descrişi de istoria care vrea să credem că aşa au fost, cum îi prezintă ea. Nu pot accepta. Cum de-a fost în stare o civilizaţie măreaţă şi înţeleaptă să se autodistrugă atât de radical?
— Fiind probabil măreaţă şi înţeleaptă din punct de vedere material, şi nimic altceva, spuse Apollo. Se apropie de lampa cu seu s-o aprindă, fiindcă noaptea cobora cu paşi repezi. Lovi oţelul de cremene până când scânteia căzu pe iască şi suflă delicat asupra ei.
— Probabil, repetă Thon Taddeo, dar mă îndoiesc.
— Şi-atunci respingi întreaga istorie, considerând-o un mit? Iasca dădu o flacără firavă.
— N-o „resping.” Dar trebuie pusă sub semnul întrebării. Cine a scris istoriile voastre?
— Ordinele monahale, bineînţeles. Nu avea cine să le reţină pe vremurile acelea întunecate. Apropie flacăra de muc.
— Exact! Ai aflat răspunsul. Pe vremea antipapilor, câte Ordine schismatice au născocit propriile lor versiuni asupra evenimentelor, strecurându-le drept opere ale generaţiilor anterioare? Nu poţi şti, nu ai cum să ştii cu certitudine. Pe continentul acesta a existat o civilizaţie mai avansată decât a noastră, asta nu se poate nega. E de-ajuns să priveşti la dărâmături şi la metalul ruginit şi-ţi dai seama. Poţi îndepărta nisipul adus de vânturi şi găseşti porţiuni de şosea. Dar unde sunt dovezile privind tipurile de maşini despre care istoricii voştri spun că existau pe vremea aceea? Unde sunt rămăşiţele căruţelor care se deplasau prin forţa proprie sau maşinile zburătoare?
— Au fost transformate în pluguri şi săpăligi.
— Dacă au existat vreodată.
— Dacă te-ndoieşti, de ce te-ai mai deranja să studiezi documentele de la abaţia Leibowitz?
— Fiindcă îndoiala nu-i totuna cu negaţia. Îndoiala e un instrument redutabil şi trebuie folosit în cercetarea istoriei.
Nunţiul zâmbi crispat.
— Şi eu ce trebuie să fac, erudite Thon?