Călugărul dădu din cap.
— Citeşte mai departe.
Lectura continuă, însă abatele nu mai asculta. Ştia aproape pe de rost conţinutul scrisorii, şi cu toate astea simţea că Marcus Apollo încercase să strecoare printre rânduri ceva ce el, Dom Paulo, încă nu reuşise să priceapă. Marcus se străduia să-l avertizeze, dar în legătură cu ce? Tonul era uşor frivol şi părea, în acelaşi timp, încărcat de contradicţii neliniştitoare care păreau a fi concepute astfel încât, prin acumulare, să dea naştere unui contrast sumbru, asta numai dacă reuşea să descopere legăturile dintre ele. Ce primejdii pândeau abaţia dacă îngăduia unui savant laic să studieze documentele la faţa locului?
Potrivit spuselor curierului care adusese scrisoarea, Thon Taddeo îşi primise educaţia într-o mănăstire benedictină unde fusese dus de mic pentru a o scuti de ruşine pe soţia tatălui său. Tatăl thon-ului era unchiul lui Hannegan, dar mama era servitoare. Soţia legiuită nu se opusese niciodată infidelităţilor până când acea femeie de rând dăduse naştere fiului pe care ducele şi-l dorea de mult; abia atunci a ridicat glasul. Ducesa îi dăruise numai fete şi faptul că o slujnică oarecare o întrecuse îi stârnise mânia. Trimisese copilul departe, o biciuise pe servitoare şi-o alungase, apoi strânsese şi mai tare laţul în jurul ducelui. Vroia să-i dea ea însăşi un urmaş pentru a-şi spăla onoarea terfelită; nu reuşise decât să mai aducă pe lume trei fete. Răbdător, ducele aşteptase vreme de cincisprezece ani; când ea murise lepădând (o altă fată), el mersese imediat la benedictini să-l ia înapoi pe băiat şi să-l facă urmaş.
Dar, între timp, Taddeo de Hannegan-Pfardentrott devenise un copil înăcrit. Din fragedă pruncie şi până în adolescenţă crescuse având în faţă oraşul şi palatul unde primul său văr era pregătit pentru a urca pe tron; dacă familia l-ar fi uitat cu desăvârşire, poate că ar fi atins vârsta maturităţii fără a ajunge să-şi deteste situaţia de proscris. Numai că atât tatăl său, cât şi femeia care-l purtase în pântec îl vizitaseră destul de des, reamintindu-i astfel că nu era plămădit din piatră, ci din carne şi sânge şi făcându-l să-şi dea seama că fusese lipsit de dragostea ce i se cuvenea. Tot atunci, venind la mănăstire pentru a fi şcolit vreme de un an, prinţul Hannegan îl privise de sus pe vărul de origine nedemnă şi-l depăşise în toate, mai puţin la lucrurile care cereau o minte strălucită. Tânărul Taddeo ajunsese să-l urască pe prinţ cu o furie mută şi îşi pusese în gând să-l învingă măcar la învăţătură. Competiţia se dovedise cu totul inutilă; prinţul părăsise şcoala monahală în anul următor la fel de incult precum venise şi curând după aceea nici nu se mai puse problema educării lui. În acest timp, vărul exilat continuă cursa de unul singur şi se bucură de toate onorurile; însă victoria îi era lipsită de conţinut, fiindcă Hannnegan nu se sinchisea de aşa ceva. Thon Taddeo ajunse să dispreţuiască întreaga Curte a Texarkanei dar, cu nechibzuinţa obişnuită a tinerilor, se întoarse de bunăvoie la palat pentru a fi recunoscut în cele din urmă ca fiu legitim al tatălui său, lăsând impresia că iartă pe toată lumea, mai puţin pe ducesa care-l exilase şi pe călugării care îl îngrijiseră în acea perioadă.
Pesemne că socoteşte mănăstirea drept temniţă blestemată, gândi abatele. Trebuie să fie vorba de amintiri care-l amărăsc, lucruri pe jumătate uitate şi poate câteva aduceri-aminte plăsmuite de imaginaţie.
— „…seminţe ale discordiei în solul Noii Educaţii,” continuă lectorul. „Prin urmare, ia aminte şi fereşte-te de simptome. Dar, pe de altă parte, nu numai Supremaţia Sa, ci şi comandamentele carităţii şi dreptăţii mă îndeamnă să ţi-l recomand drept bărbat animat de bune intenţii, ori măcar drept copil lipsit de răutate, asemeni acestor păgâni educaţi care au purtări decente (dar care, cu toate acestea, vor deveni păgâni). Dacă vei dovedi fermitate, se va purta cumsecade, dar fii atent, prietene. Are o minte ca o muschetă încărcată şi glonţul poate ţâşni în orice direcţie. Sunt încredinţat, totuşi, că venirea lui pentru o vreme nu-ţi va pune la prea grea încercare agerimea minţii şi ospitalitatea.
Quidam mihi calix nuper expletur, Paule. Precamini ergo Deum facere me fortiorem. Metuo ut hic pereat. Spero te et fratres saepius oraturos esse pro tremescente Marco Apolline. Vaiele in Christo, amici.
Texarkanae datum est Octava Ss Petri et Pauli, Anno Domini termillesimo…”
— Să vedem mai bine sigiliul acela, spuse abatele.
Călugărul îi înmână sulul. Dom Paulo îl ţinu aproape de ochi să cerceteze literele neclare imprimate în partea de jos a pergamentului de o ştampilă de lemn prost cerne-luită:
APROBAT DE HANNEGAN AL II-LEA, PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU, PRIMAR, DOMNITOR PESTE TEXARKANA, APĂRĂTOR AL CREDINŢEI ŞI PĂSTOR SUPREM AL CÂMPIILOR.
SEMNUL SĂU: X
— Oare Supremaţia Sa a pus pe cineva să-i citească scrisoarea înainte de a fi trimisă? îşi exprimă el temerile.
— Sfinţia Voastră, dacă o făcea, mai ajungea scrisoarea?
— Cred că nu. Dar frivolitatea aceasta chiar sub nasul lui Hannegan, doar pentru a-şi bate joc de analfabetismul lui, nu-i stă în fire lui Marcus Apollo decât dacă, negăsind o altă cale mai fericită, a încercat să-mi spună ceva printre rânduri. Acea ultimă parte, unde se referă la potirul despre care-şi exprimă temerea că nu va dispărea… Se vede limpede că-l îngrijorează ceva, dar ce anume? Nu-l recunosc pe Marcus, nu-l mai înţeleg deloc.
Trecuseră câteva săptămâni de la sosirea scrisorii; în tot acest răstimp, Dom Paulo dormise prost, traversase o nouă criză a vechii lui boli gastrice, cercetase trecutul, parcă încercând să descopere ceva care, dacă s-ar fi desfăşurat altfel, l-ar fi ferit de primejdii din viitor. Care viitor? se întrebă. Nu întrezărea nimic prevestitor de nenorociri. Controversa dintre călugări şi săteni aproape că se stinsese. Nu-i ajunsese la urechi nici un semn privind tulburări din partea triburilor de păstori dinspre miazănoapte şi răsărit. Denverul Imperial nu exercita presiuni deosebite pentru a percepe taxe de la comunităţile mănăstireşti. Prin preajmă nu existau trupe. Oaza încă mai avea apă. Nici o molimă nu ameninţa animalele ori oamenii. Porumbul creştea bine anul acesta pe câmpurile irigate. Lumea dădea semne de progres, iar satul Sanly Bowitts atinsese neînchipuitul procent de alfabetizare de opt la sută, lucru pentru care ţăranii ar fi putut mulţumi călugărilor Ordinul Leibowitz, dar se fereau s-o facă.
Şi totuşi avea presentimente. O ameninţare nenumită plutea în aer, primejduind până şi răsăritul soarelui. Acest sentiment nu-i dădea deloc pace, sâcâindu-l asemeni unui roi de insecte care tabără asupra feţei cuiva în arşiţa deşertului. Era vorba de percepţia difuză a unor lucruri iminente, necruţătoare, lipsite de sens; ea se încorda ca un şarpe cu clopoţei înnebunit de căldură, gata să se repeadă până şi la ierburile purtate de vânt prin deşert.
Era un diavol cu care încerca să se ia la trântă, socoti abatele, însă acesta îi scăpa printre degete. Dacă se gândea mai bine, diavolul părea destul de nevolnic: abia de-i ajungea până la genunchi, însă cântărea zece tone şi avea forţa a cinci sute de boi. Aşa cum şi-l imagina Dom Paulo, diavolul acesta nu era mânat de răutate, ci mai curând de-un impuls imposibil de controlat, ceva comparabil cu purtarea unui câine turbat. Sfârteca şi carne şi os şi tot ce întâlnea în cale, pur şi simplu pentru că aşa se pedepsise singur, iar această pedeapsă dădea naştere unei pofte de neostoit. Şi era răul încarnat numai pentru că-l respingea pe Dumnezeu, iar această respingere devenise parte componentă a naturii sale, mai precis un gol interior. Trebuie că se află undeva, gândea Dom Paulo, călcând peste un ocean de oameni şi lăsând în urmă brazde de schilodiţi.