Ce prostii gândeşti, moşule! se luă el în râs. Când îmbătrâneşti, până şi schimbarea ţi se pare un lucru diavolesc, nu? fiindcă atunci orice abatere cât de mică tulbură pacea asemănătoare morţii a celor osteniţi de viaţă. A, diavolul există, desigur, dar să nu-i atribuim o reputaţie pe care n-o merită. Atât de istovit de viaţă eşti, fosilă bătrână?
Cu toate acestea, nu reuşea să scape de presentimente.
— Crezi că vulturii l-au mâncat deja pe bătrânul Eleazar? auzi o voce domoală venind din preajma lui.
Dom Paulo tresări şi privi în jur, uimit de lumina crepusculară ce pătrundea în cameră. Era vocea părintelui Gault, stareţul său şi probabilul succesor. Acesta stătea mângâind un trandafir şi părea stânjenit pentru că tulburase singurătatea bătrânului.
— Eleazar? Vorbeşti de Benjamin? De ce, ai auzit ceva despre el în ultima vreme?
— A, nu, Părinte Abate. Râse crispat. Dar am avut impresia că priveşti înspre podiş şi m-am gândit că te preocupă soarta Bătrânului Evreu. Aruncă o privire către muntele care, semănând cu o nicovală, avea în fundal un petec cenuşiu de cer. Se vede un firicel de fum, de aceea am o bănuială că trăieşte încă.
— Bănuielile nu ajung, izbucni Dom Paulo. Am de gând să-i fac o vizită.
— Judecând după ton, s-ar părea că vrei să pleci chiar în seara asta, spuse Gault şi chicoti.
— Peste o zi sau două.
— Ai face bine să te păzeşti. Se spune că azvârle cu stânci în cei care încearcă să suie până la el.
— Nu l-am văzut de cinci ani, se destăinui abatele. Şi mi-e ruşine că n-am făcut-o. Se simte părăsit. O să mă duc până acolo.
— Dacă se simte părăsit, de ce continuă să trăiască precum un pustnic?
— Ca să scape de singurătate, într-o lume fără istorie.
Tânărul preot începu să râdă.
— Probabil că asta are înţeles pentru el, Domne, dar eu nu prea înţeleg.
— Vei înţelege, când vei avea vârsta mea sau a lui.
— Nu cred c-o să ajung atât de bătrân. Susţine că ar avea câteva sute de ani.
Abatele zâmbi plin de aduceri-aminte.
— Vreau să-ţi spun că nici eu nu-l pot contrazice. L-am întâlnit când eram un simplu novice, acum cincizeci de ani, şi jur că arăta la fel ca acum. Trebuie să aibă peste o sută de ani.
— Trei mii două sute nouă ani, aşa susţine el. Uneori chiar mai mult. Sunt convins că şi crede asta. Interesantă nebunie.
— Nu cred că-i nebun, Părinte. E doar excentric prin normalitate. Ce doreai să-mi spui de fapt?
— Trei probleme minore. Prima, cum îl scoatem pe Poet din apartamentul pentru oaspeţi de vază, înainte de sosirea lui Thon Taddeo? Urmează să vină peste câteva zile şi Poetul pare să fi prins rădăcini acolo.
— Mă ocup eu de Poetul-puşlama. Altceva?
— Vecernia. Vii la biserică?
— Abia la ultima slujbă de seară. Rămâi în locul meu. Mai e ceva?
— O dispută între cei de la subsol, în legătură cu experimentul fratelui Kornhoer.
— Cine şi cum?
— Hm, miezul problemei pare să fie faptul că fratele Armbruster are o atitudine de vespero mundi expectando, în vreme ce fratele Kornhoer crede c-a făcut descoperirea secolului. Kornhoer a mutat ceva pentru a face loc unei componente a echipamentului. Armbruster a urlat: Pierzanie! Fratele Kornhoer a răcnit: Progres! şi apoi s-au luat la harţă. După aceea au venit amândoi la mine, spumegând, ca să hotărăsc eu. I-am dojenit că şi-au ieşit din sărite. S-au ruşinat şi s-au gudurat unul pe lângă altul vreme de zece minute. Şase ore mai târziu, până şi podeaua a tresăltat când tocmai din bibliotecă a răsunat mugetul fratelui Armbruster: Pierzanie! Reuşesc să calmez izbucnirile astea, dar se pare că există o Chestiune Fundamentală.
— Mai curând o încălcare a regulilor fundamentale de comportare. Şi ce vrei să fac eu? Să-i exclud de la masă?
— Încă nu, dar ai putea să le atragi atenţia.
— Bine, văd eu despre ce-i vorba. Asta-i tot?
— Tot, Domne. Dădu să plece, dar se opri. O, fiindcă veni vorba, crezi c-o să funcţioneze maşinăria fratelui Kornhoer?
— Sper că nu! pufni abatele.
Părintele Gault se arătă surprins.
— Bine, dar atunci de ce-l laşi…?
— Fiindcă la început am fost curios. Numai că lucrarea a stârnit atâta tevatură, încât acum îmi pare rău că i-am îngăduit să înceapă.
— Atunci de ce nu-l opreşti?
— Deoarece sper că se va lămuri şi fără ajutorul meu ce situaţie ridicolă a creat. Eventualul eşec ar coincide cu sosirea lui Thon Taddeo. Nereuşita ar fi cea mai firească formă de umilinţă pentru fratele Kornhoer; i-ar reaminti de adevărata lui vocaţie, înainte de a începe să creadă că a simţit chemarea către Religie doar cu scopul de a construi un generator de esenţe electrice în subsolul mănăstirii.
— Părinte Abate, dar trebuie să recunoşti că reuşita ar reprezenta o mare realizare.
— Nu sunt obligat să recunosc aşa ceva, i-o reteză Dom Paulo.
Imediat ce rămase singur, după o scurtă chibzuinţă, abatele hotărî ca înainte de a se ocupa de Pierzanie contra Progresului să rezolve încurcătura cu Poetul-puşlama. Cea mai simplă soluţie a acestei din urmă probleme era ca Poetul să părăsească apartamentul regal şi să dispară din abaţie, din preajma ei, să-i piară din ochi, din minte şi să nici nu mai audă de el. Dar nu putea spera să scape de Poetul-puşlama apelând la „cea mai simplă soluţie”!
Abatele se îndepărtă de zid şi traversă curtea spre casa de oaspeţi. Mergea condus mai degrabă de simţuri deoarece, în lumina stelelor, clădirile deveniseră monoliţi de umbre, iar licărirea lumânărilor se vedea doar la câteva ferestre. Cele ale apartamentul regal erau cufundate în beznă; dar Poetul avea un program dezordonat şi se putea să fie înăuntru.
Ajuns în clădire, bâjbâi până să găsească uşa apartamentului şi bătu. Nu primi răspuns imediat, în schimb auzi un behăit slab care putea să vină dinăuntru, dar la fel de bine şi din altă parte. Ciocăni încă o dată, apoi apăsă pe clanţă. Uşa se deschise.
Licărul roşiatic al mangalului ce ardea pe o tavă mai îndulcea puţin bezna; încăperea trăsnea a mâncare sleită.
— Poetule?
Auzi din nou behăitul sfios, acum însă mai apropiat. Păşi spre tava cu jăratic, râcâi până dădu de unul incandescent şi-şi aprinse o surcea. Aruncă o privire în jur şi se cutremură văzând mizeria din cameră. Era pustie. Aprinse o lampă cu untdelemn şi porni să cerceteze restul apartamentului. Trebuia dereticat de la un cap la altul şi dezinfectat (poate chiar şi exorcizat), înainte de instalarea lui Thon Taddeo. Ar fi vrut să-l vadă pe Poetul-puşlama frecând podelele, dar îşi dădu seama că speranţa îi era deşartă. Ajuns în cea de-a doua încăpere, Dom Paulo avu brusc senzaţia că e urmărit. Se opri şi-şi roti privirea încet.
Un glob ocular îl fixa dintr-un vas cu apă aflat pe un raft. Abatele dădu din cap recunoscându-l şi merse mai departe.
În a treia cameră dădu peste capră. N-o mai văzuse până atunci.
Capra stătea pe un dulap înalt, molfăind frunze de nap. Aducea cu un soi de capră de munte, de talie mică, dar avea un cap lipsit de păr care în lumina lămpii arunca o strălucire albăstruie. Neândoielnic, o glumă a naturii.