Cantică pentru Leibowitz

— Gata, am terminat! strigă pelerinul. Am însemnat piatra şi locul. Să te ajute Cel de Sus să-ţi găseşti vocea cât mai grabnic, băiete. Olla allay!

Curând după ce strigătul se stinse, fratele Francis observă că pelerinul se îndepărta cu paşi şovăitori, luând-o pe drumul care ducea spre abaţie. Rosti în şoaptă o bine-cuvântare scurtă în urma lui, precum şi o rugăciune care să-l ferească de primejdii în călătoria ce-o făcea.

După ce-şi regăsi solitudinea şi pacea, fratele Francis îşi duse cărticica în adăpost şi-şi reluă zidirea plină de riscuri, fără însă a catadicsi să vadă ce găsise pelerinul. În vreme ce trupul slăbit de foame gemea, se încorda şi se încovoia sub greutatea pietrelor, mintea lui repeta mereu-mereu, ca o maşină, rugăciunea menită a-i întări credinţa în vocaţia aleasă.

— Libere me, Domine, ab vitiis meis… Curăţeşte-mă Tu, Doamne, de neputinţa mea, pentru ca numai Voinţa Ta să-şi găsească loc în inima mea şi fă să aud chemarea Ta atunci când ea va să vină… ut solius tuae voluntatis mihi cupidus sim, et vocationis tuae conscius si digneris me vocare. Amen. Mântuieşte-mă Tu, Doamne, de păcatele mele, fă ca în inima mea…

O turmă cerească de nori cumulus, pornită să-şi slo-bozească umeda binecuvântare asupra munţilor, după ce înşelase crunt speranţele deşertului scorojit de arşiţă, începu să acopere soarele şi să lase umbre mişcătoare pe pământul pârjolit, oferind câte-o alinare trecătoare, dar binevenită, de dogoarea soarelui. De fiecare dată când umbra vreunui nor mătura ruinele, novicele trudea febril până când aceasta dispărea, apoi se odihnea, aşteptând următorul vălătuc de lână alburie care să treacă prin dreptul soarelui.

În cele din urmă, fratele Francis descoperi mai mult, din întâmplare piatra aleasă de pelerin. Tot umblând tehui de colo-colo, se împiedică de băţul pe care bătrânul îl înfipsese în pământ ca semn. Se trezi deodată în patru labe, cu privirea aţintită la două inscripţii făcute de curând cu creta, pe o lespede străveche:

Caracterele erau atât de grijuliu trasate încât fratele Francis presupuse pe dată că reprezentau simboluri şi, după minute întregi de mirare în faţa lor, rămase tot nelămurit. Oare erau semne magice? Nu, doar bătrânul îi strigase: „Dumnezeu să te aibă în paza Lui”, iar un vrăjitor nu i-ar fi spus aşa ceva. Desprinse piatra din morman şi o rostogoli. Când făcu asta, de la baza grămezii se auzi un huruit slab; zgomotul scos de un bolovan care se rostogoleşte pe o pantă. Francis se trase de îndată la o parte, temându-se de o posibilă avalanşă, dar zgomotul nu se repetă. În locul unde fusese înţepenită lespedea aleasă de pelerin se vedea acum o adâncitură neagră, nu prea mare.

Adânciturile erau adesea locuite.

Însă aceasta părea să fi fost atât de etanş astupată de lespede încât, înainte ca fratele Francis s-o fi răsturnat, nici măcar un purice n-ar fi putut să pătrundă pe lângă ea. Cu toate astea, găsi un băţ şi-l vârî cu precauţie prin deschizătură. Nimic nu-i opuse rezistenţă. Când îi dădu drumul din mână, băţul alunecă în gaură şi dispăru, parcă supt de o cavitate subterană mai mare. Aşteptă neliniştit. Dinăuntru nu apăru nici o târâtoare.

Se lăsă din nou pe genunchi şi, prevăzător, mirosi groapa. Cum nu simţi miros de animal, ori de pucioasă, rostogoli pietricele mărunte înăuntru şi se dădu mai aproape să asculte. Pietrişul se rostogoli o dată, la vreun metru sub deschizătură, apoi îşi continuă mişcarea în jos, lovi ceva metalic în trecere şi în cele din urmă se opri undeva, în adânc. Reverberaţia zgomotului sugera existenţa unei deschideri subterane de mărimea unei încăperi.

Fratele Francis se ridică cu greu în picioare şi privi împrejur. Părea să fie singur, ca de obicei, neavând alt tovarăş decât vulturul care, planând în înălţimi, îl urmărise cu atâta persistenţă în ultima vreme încât şi alţi semeni de-ai lui îşi părăseau uneori teritoriile de vânătoare şi se apropiau să cerceteze.

Dădu roată mormanului de moloz, dar nu găsi urme ale vreunei alte gropi. Se cocoţă pe o grămadă alăturată şi privi printre gene în lungul drumului. Pelerinul se mis-tuise de mult. Pe şoseaua de odinioară nu se vedea nici o mişcare, însă îl zări în treacăt pe fratele Alfred traversând o măgură, la vreo milă spre răsărit, pornit în căutare de lemn în preajma ermitajului în care ţinea Postul. Fratele Alfred era surd bocnă. Altceva nu i se arătă. Francis nu anticipa nici un motiv pentru care să răcnească după ajutor, însă i se părea o măsură de prevedere să socotească dinainte ce roade ar fi dat ţipetele, în caz de nevoie. După ce scrută atent toată zona, se dădu jos de pe morman. Decât să-şi dea duhul strigând, mai bine şi-ar păstra suflul pentru a o rupe la goană.

Se gândi să pună la loc lespedea pentru a lăsa groapa aşa cum o găsise, numai că pietrele alăturate alunecaseră puţin şi ea nu şi-ar mai fi găsit locul potrivit în vălmăşagul acela. Pe de altă parte, spaţiul liber din stratul de sus al adăpostului său ar fi rămas căscat, iar pelerinul avusese dreptate: dimensiunile lespezii şi forma ei sugerau că o va putea folosi. Alungă curând toate îndoielile, ridică piatra cu un icnet şi porni, târându-şi picioarele, spre bârlogul lui.

Lespedea se potrivi de parcă ar fi fost de acolo. Lovi cu piciorul să-i probeze rezistenţa; şirul de pietre nu se clinti, cu toate că zdruncinătura provocase o dislocare în alt loc, la vreun metru depărtare. Deşi puţin şterse în timp ce se canonise cu piatra, semnele făcute de pelerin rămăseseră destul de clare pentru a fi copiate. Folosind un băţ pe jumătate ars drept stilus, le desenă pe o altă piatră. Poate că, atunci când va face turul săptămânal pe la toate sihăstriile, stareţul Cheroki va fi în stare să-i spună dacă semnele aveau vreo noimă, fie ca farmec, fie ca blestem. Le era interzis tuturor să se teamă de semne păgâne dar, ţinând seama de greutatea edificiului, novicele era curios să afle măcar ce inscripţie stătea deasupra locului în care dormea.

Îşi continuă truda în plină arşiţă, toată după-amiaza. Un gând ascuns îi reamintea mereu de gaură — de groapa ispititoare, dar, în acelaşi timp, înspăimântătoare — de ecourile pe care le stârnise pietrişul rostogolindu-se în adâncul pământului. Ştia că toate ruinele din jur erau foarte vechi. Mai ştia, asta din tradiţie, că deveniseră cu încetul nişte mormane nefireşti de pietre din pricina nenumăratelor generaţii de călugări şi de necunoscuţi aflaţi în trecere, care căutaseră niscaiva pietre ori scotociseră după bucăţi de oţel ruginit ce puteau fi găsite doar sfărâmând secţiunile mai groase ale coloanelor şi planşee-lor, extrăgând astfel fâşiile acelea, plasate, nu se ştie cum şi de ce, în interiorul lor de oamenii unui secol şi ai unei lumi aproape trecute în uitare. Intervenţia umană mai că ştersese orice asemănare a ruinelor — care, potrivit tradiţiei, datau dintr-o epocă foarte timpurie — cu clădiri de odinioară, deşi actualul constructor-şef al abaţiei încă era mândru de priceperea cu care descifra şi arăta, ici şi colo, resturile şterse ale vreunei podele.

Încă se mai putea găsi metal, dar asta numai dacă era cineva dispus să sfărâme pietrele.

Până şi abaţia fusese durată din aceste pietre. Francis considera că era o pură nălucire să-şi închipuie că secolelor întregi de zidari şi constructori le scăpase ceva interesant printre aceste ruine. Şi totuşi, nu auzise pe nimeni vorbind vreodată de clădiri cu subsoluri ori camere subterane. Constructorul-şef, îşi aduse el aminte într-un târziu, afirmase cu multă convingere că, judecând după aspect, clădirile din locul acesta fuseseră lucrate în pripă, lipsindu-le fundaţii adânci şi fiind aşezate pe planşee.