Dom Paulo se încruntă imperceptibil când traversară împreună încăperea, către firida unde fratele Armbruster stătea urmărind fioros tot ce se petrecea în jurul lui.
— Ei, acum ai obţinut ce-ai vrut, spuse bibliotecarul, adresându-se lui Kornhoer. Când urmează să pui şi-un bibliotecar mecanic, Frate?
— Frate, am găsit aluzii că au existat cândva şi asemenea lucruri, mârâi inventatorul. În descrierile de la Machina analytica poţi afla trimiteri la…
— De-ajuns, de-ajuns, interveni abatele, apoi se adresă bibliotecarului: Thon Taddeo va avea nevoie de un loc să lucreze. Ce părere ai?
Armbruster împunse cu degetul către firida destinată Ştiinţelor Naturii.
— Să citească la pupitrul de colo, ca toţi ceilalţi.
— Dar ce-aţi zice dacă i-am aranja un birou aici, în spaţiul liber, Părinte Abate? sugeră Kornhoer, grăbit să facă o contrapropunere.
— Pe lângă pupitru, îi va trebui un abac, o tăbliţă de pus pe perete şi o planşetă de desen. Am putea să-l separăm cu paravane detaşabile.
— Am înţeles că va avea nevoie de documentele Leibowitz şi de scrierile cele mai vechi, spuse bănuitor bibliotecarul.
— Aşa e.
— Dacă îl aşezăm în centru va fi obligat să umble mult de colo-colo. Volumele rare sunt legate cu lanţuri, care nu ajung atât de departe.
— Asta nu-i o problemă, interveni inventatorul. Scoatem lanţurile. Şi aşa arată stupid. Cultele schismatice s-au stins ori au rămas doar în anumite regiuni. În ultima sută de ani, nimeni n-a mai auzit de Ordinul Militar Pancratzian.
Armbruster se împurpură de furie.
— Da, tu n-ai auzit, i-o reteză el. Lanţurile rămân la locul lor.
— Dar de ce?
— Acum n-or mai fi incendiatori de cărţi. Dar de săteni trebuie să ne temem. Lanţurile rămân.
Kornhoer se întoarse către abate şi făcu un gest de deznădejde din braţe.
— Vedeţi, Sfinţia Voastră?
— Are dreptate, spuse Dom Paulo. În sat e prea multă vânzoleală. Consiliul local a expropriat şcoala noastră, nu uita. Acum au propria bibliotecă şi vor ca noi să-i umplem rafturile. Preferabil cu volume rare, bineînţeles. Şi nu-i numai asta, fiindcă anul trecut am avut necazuri cu hoţii. Fratele Armbruster are dreptate. Volumele rare rămân legate.
— Cum ziceţi, oftă Kornhoer. Deci va trebui să lucreze în alcov.
— Hei, dar unde-ţi agăţi minunata lampă?
Călugării aruncară o privire către nişă. Era una dintre cele patrusprezece despărţituri identice, împărţite în funcţie de domeniu, toate aşezate cu faţa către centrul încăperii. Fiecare firidă îşi avea propria arcadă şi de un cârlig de fier încastrat în zidăria de piatră atârna un crucifix masiv.
— Păi, dacă va lucra în firidă, spuse Kornhoer, va trebui să dăm jos crucifixul şi să atârnăm lampa în locul lui, măcar o vreme. Altă soluţie nu…
— Păgânule! şuieră bibliotecarul. Necredinciosule! Profanatorule! Armbruster îşi ridică mâinile tremurânde spre cer. Să ferească Dumnezeu, da-mi vine să-l sfârtec cu mâna mea! Până unde merge îndrăzneala lui! Luaţi-l din faţa mea, luaţi-l! Le întoarse spatele amândurora, ţinându-şi mâinile tremurătoare deasupra capului.
Până şi Dom Paulo simţise un fior auzind propunerea inventatorului, însă acum se încruntă supărat spre spina rea fratelui Armbruster. Nu se aşteptase ca el să mimeze o blândeţe care de fapt era străină naturii lui, dar firea certăreaţă a bătrânului călugăr devenise tot mai supărătoare.
— Frate Armbruster, te rog să te întorci.
Bibliotecarul se răsuci.
— Acum lasă braţele în jos şi vorbeşte mai cumpănit când…
— Părinte Abate, doar aţi auzit ce-a…
— Frate Armbruster, te rog să aduci scara de urcat la rafturi şi să dai jos crucifixul.
Bibliotecarul păli. Îl privi pe Dom Paulo fără să scoată o vorbă.
— Aici nu e biserică, spuse abatele. Aşezarea imaginilor e după voia noastră. Deocamdată, te rog să scoţi crucifixul. Se pare că e singurul loc potrivit pentru lampă. Mai târziu, poate facem o schimbare. Pentru moment, îmi dau seama că lucrările ţi-au tulburat biblioteca şi, probabil, şi digestia, însă noi sperăm că totul va fi în interesul progresului. Dacă nu, atunci…
— L-aţi da şi pe Bunul Dumnezeu la o parte ca să faceţi loc progresului!
— Frate Armbruster!
— De ce n-aţi agăţa lumina vrăjitorească în jurul gâtului Său?
Chipul abatelui împietri.
— Eu nu te silesc să te supui, Frate. Să vii în biroul meu după ultima slujbă de seară.
Bibliotecarul se înmuie.
— O să iau scara, Părinte Abate, şopti el şi porni târându-şi picioarele.
Dom Paulo aruncă o privire spre Cristos răstignit pe crucea din arcadă. Oare o să Te superi? se întrebă el.
Simţi un nod dureros în stomac. Ştia că durerea îşi va cere drepturile spre sfârşitul zilei. Părăsi subsolul înainte ca cineva să bage de seamă că suferă. Nu era bine să îngăduie comunităţii să vadă cum astfel de fleacuri neplăcute îl puteau doborî tocmai acum.
Încheiară montarea în ziua următoare, dar în timpul testării Dom Paulo rămase în biroul său. Se văzuse silit să-l avertizeze de două ori pe fratele Armbruster, între patru ochi, iar apoi să-l pună la punct în public la vremea Adunării de seară. Şi cu toate acestea, simţea mai aproape de inimă poziţia bibliotecarului decât pe aceea a lui Kornhoer. Rămase prăbuşit la biroul său, aşteptând veşti de la cei din subsol, simţind că-i e totuna dacă experimentul reuşeşte ori dă greş. Îşi ţinu o mână vârâtă pe sub partea din faţă a rasei. Se lovi delicat pe stomac, de parcă ar fi încercat să domolească un copil isteric.
Iarăşi crampe interne. Păreau să-l apuce ori de câte ori îl ameninţa vreo situaţie neplăcută, iar alteori dispăreau când nemulţumirea exploda la vedere, acolo unde o putea înfrunta. Însă acum refuzau să-i dea pace.
Era avertizat, şi ştia asta. Chiar dacă prevestirea venea de la vreun înger sau de la un demon, ori din partea propriei conştiinţe, ea îl anunţa să se păzească de sine însuşi şi de o realitate cu care deocamdată nu dăduse piept.
Şi-acum ce se va întâmpla? se întrebă, îngăduindu-şi un râgâit delicat şi cerând mut Iertare din partea statuii Sfântului Leibowitz, aflată în nişa semănând cu un altar din coltul biroului.
Pe nasul Şfântului Leibowitz se târa o muscă. Ochii sfântului păreau să se uite cruciş la muscă, parcă îndemnându-l pe abate s-o alunge. Îndrăgise sculptura în lemn făcută în secolul douăzeci şi şase; chipul avea un zâmbet ciudat, care-l făcea foarte neobişnuit ca imagine sacramentală. Zâmbetul făcuse un colţ al gurii să se întoarcă în jos; sprâncenele erau coborâte într-o încruntare încărcată de vagi îndoieli, deşi la colţurile ochilor se vedeau ridurile care se formează când cineva râde. Din pricina frânghiei călăului care-i atârna pe un umăr, expresia sfântului părea deseori enigmatică. Pesemne că apăruse din cauza micilor neregularităti ale direcţiei fibrelor de lemn, acestea dirijând mâna sculptorului atunci când se străduise să evidenţieze detalii de mai mare fineţe decât îngăduia bucata de lemn. Dom Paulo nu ştia sigur dacă imaginea fusese sculptată în timpul creşterii copacului viu ori înainte de cioplire; uneori maeştrii sculptori ai acelor perioade începuseră cu un puiet de stejar sau cedru şi, petrecând ani de osteneală curăţindu-l, cojindu-l, răsucin-du-i ramurile şi legându-le în poziţiile dorite, chinuiseră lemnul în creştere, dându-i o uimitoare formă de driadă, cu mâinile împreunate sau ridicate în aer, pentru ca apoi să taie copacul pentru a-l conserva şi sculpta. Statuia care rezulta era neobişnuit de rezistentă la crăpare sau spargere, întrucât majoritatea liniilor operei de artă urma fibra naturală a lemnului.