Noaptea căzuse deja la ora când căpetenia clanurilor ajunse călare în tabără, iar răcoarea căzuse asupra Câmpiilor. Oaspeţii săi din răsărit stăteau înfofoliţi în pături în jurul focului de sfat, alături de alţi trei bătrâni, în vreme ce grupuri de copii curioşi, adăpostiţi în beznă, căscau gura şi trăgeau cu ochiul pe sub pânza corturilor, vrând să-i vadă pe străini. Străinii erau în număr de doisprezece, însă se despărţiseră în două grupuri distincte care călătoriseră împreună, deşi se vădea că nu se sinchiseau prea mult unii de ceilalţi. Conducătorul unuia dintre grupuri era, fără doar şi poate, nebun. Deşi Ursul Turbat nu avea nimic împotriva nebuniei (la mare preţ pentru şamanii săi, care-o considerau drept cel mai convingător dar supranatural), până acum nu ştiuse că şi fermierii o priveau ca pe o virtute importantă pentru un conducător. Numai că acesta îşi petrecuse jumătate din timp săpând pământul din preajma albiei secate, iar restul făcând notaţii enigmatice într-un carneţel. Sigur era vrăjitor şi probabil că nu trebuia să se încreadă în el.
Ursul Turbat se opri atât cât să-şi îmbrace roba cere-monială din blană de lup şi să pună un şaman să-i picteze semnul totemic pe frunte, după care se alătură grupului de lângă foc.
— Temeţi-vă! se tângui un bătrân războinic, potrivit ritualului, în clipa când căpetenia clanurilor apăru în lumina focului. Fie-vă teamă, căci Atotputernicul păşeşte printre copiii săi. Îngenuncheaţi, voi, Clanuri, fiindcă numele lui e Ursul Turbat — nume câştigat pe merit în tinereţe când a răpus cu mâinile goale un urs scos din minţi, strângându-l de gât, în Northlands, adevăr spun vouă…
Hongan Os nu luă în seamă laudele, în schimb acceptă o cană cu sânge oferită de bătrâna care slujea la focul sfatului. Sângele provenea de la o căprioară abia ucisă şi era cald încă. Goli cana şi abia după aceea se întoarse pentru a-i saluta tăcut pe răsăritenii care urmăriseră micul ospăţ însângerat cu vădită nelinişte.
— Haah! făcu căpetenia clanurilor.
— Haa! răspunseră cei trei bătrâni, întovărăşiţi de unul dintre mâncătorii-de-ierburi care îndrăznise să-i imite. Bărbaţii îl ţintuiră cu dispreţul lor pe mâncătorul-de-ier-buri.
Cel cu minţile împrăştiate se strădui să salveze gafa comisă de tovarăşul său.
— Spune-mi, începu el, după ce căpetenia se aşeză. Cum se-ntâmplă că oamenii tăi nu beau apă? Nu vă îngăduie zeii?
— Cine poate şti ce beau zeii? tună Ursul Turbat. Se spune că apa e pentru vite şi fermieri, laptele pentru copii, iar sângele pentru bărbaţi. Ar trebui să fie altfel?
Nebunul nu se simţi insultat. Îl privi cercetător cu ochi înneguraţi, apoi clătină din cap către unul din însoţitorii săi.
— „Apa pentru vite” explică totul, spuse el. Seceta permanentă din zonele astea… Un popor de păstori trebuie să păstreze apa, atâta cât e, pentru animale. Mă întrebam dacă obiceiul e susţinut de vreun tabu religios.
Însoţitorul său se strâmbă şi vorbi în limba din Texarkana.
— Apă? O zei, noi de ce nu putem bea apă, Thon Taddeo? Există ceva ce se numeşte conformism! Scuipă sec. Sânge! Puah! Ţi se opreşte în gât. De ce n-avem o gură de…
— Nici o picătură până plecăm de aici!
— Thon, dar…
— Nu, se răsti savantul. Apoi, observând că oamenii clanurilor se holbau la ei, i se adresă Ursului Turbat în limba Câmpiei. Tovarăşul meu vorbea de bărbăţia şi sănătatea oamenilor tăi, îl lămuri el. Pesemne că hrana îşi spune cuvântul.
— Ha-ha! lătră căpetenia, însă apoi strigă aproape amuzat către bătrână: Dă-i străinului o cană cu roşu.
Tovarăşul lui Thon Taddeo se înfioră, dar nu se împotrivi.
— O, Căpetenie, am a adresa o cerere către măria-ta, spuse savantul. Mâine ne vom continua drumul către apus.
Am fi onoraţi dacă ne-ar însoţi câţiva dintre războinicii tăi.
— De ce?
Thon Taddeo rămase puţin pe gânduri.
— Păi, drept călăuze… Tăcu, apoi zâmbi pe neaşteptate. Bine, o să-ţi spun adevărul. Unii dintre oamenii tăi nu văd cu ochi buni prezenţa noastră pe aceste meleaguri. Deşi ospitalitatea ta a fost…
Hongan Os îşi dădu capul pe spate şi izbucni în hohote de râs.
— Le e frică de clanurile slabe, le spuse el bătrânilor, se tem să nu fie atacaţi după ce ies din corturile mele. Mănâncă iarbă şi-i înfricoşează lupta.
Savantul roşi uşor.
— N-ai a te teme, străinule! spuse căpetenia printre hohote de râs. Te vor însoţi bărbaţi adevăraţi.
Thon Taddeo îşi lăsă capul în jos, mimând recunoştinţa.
— Spune-ne, reluă Ursul Turbat, ce căutaţi în Tărâmul Uscat dinspre apus? Locuri noi pentru recolte? Vă zic eu că nu veţi găsi aşa ceva. În afara zonelor de lângă câteva guri de apă, acolo nu creşte nimic în stoc să slujească drept hrană vitelor.
— Nu căutăm pământuri noi, răspunse vizitatorul. După cum ştii, nu toţi suntem fermieri. Vrem să căutăm… Se opri, neştiind cum să continue. În limbajul nomazilor nu existau cuvinte pentru a explica scopul călătoriei către abaţia Sfântului Leibowitz…meşteşugurile unei vrăjitorii de odinioară.
Unul dintre bătrâni, şaman, păru să ciulească urechile.
— O vrăjitorie antică în apus? Nu ştiu să existe magicieni acolo. Decât dacă vorbeşti de cei îmbrăcaţi în straie negre.
— Despre ei e vorba.
— Ha-ha! Ce vrăjitorii să ştie, încât să merite căutate atât de departe? Mesagerii lor pot fi luaţi prizonieri aşa de lesne încât orice distracţie dispare, deşi nu rezistă prea bine la torturi. Ce vrăjitorii poţi învăţa de la ei?
— Ei bine, în ce mă priveşte, sunt de acord cu tine, spuse Thon Taddeo. Dar se afirmă că scrierile, adică, incantaţiile pentru dobândirea unor puteri nemăsurate sunt păstrate într-unui dintre sălaşurile lor. Dacă este adevărat, atunci mi-e limpede că acei oameni înveşmântaţi în negru nu ştiu să le folosească, dar noi sperăm să intrăm în stăpânirea lor.
— Iar aceia vă vor îngădui să le cercetaţi secretele?
Thon Taddeo zâmbi.
— Aşa cred. Ei nu mai îndrăznesc să le ţină ascunse. Dacă am vrea, le putem smulge.
— Curajoase cuvinte, îl luă în râs Ursul Turbat. E vădit că fermierii sunt cei mai îndrăzneţi dintre neamurile lor, cu toate că apar destul de umili între bărbaţi adevăraţi.
Savantul, care înghiţise destule insulte din partea nomadului, îşi căută o scuză ca să se retragă devreme la cortul său.
Soldaţii rămaseră la sfat în jurul focului, să discute cu Hongan Os războiul care avea să vină curând; însă, la urma-urmelor, războiul nu era treaba lui Thon Taddeo. Aspiraţiile politice ale ignorantului său văr nu-l interesau atât de mult precum reînvierea cunoaşterii într-o lume întunecată, decât atunci când patronajul monarhului se dovedea folositor, aşa cum se întâmplase cu alte prilejuri.
16
Bătrânul sihastru stătea la marginea podişului şi urmărea apropierea punctului învăluit în praf care traversa deşertul. Molfăi ceva, bolborosi în vânt câteva cuvinte şi chicoti. Blana scorojită pe care o purta pe spinare fusese decolorată de razele soarelui, ajungând să capete culoarea pielii vechi, iar barba stufoasă avea pete gălbui în zona bărbiei. Purta o pălărie stâlcită şi avea în jurul coapselor o cingătoare din lână netoarsă care semăna cu pânza de sac, singurele obiecte de îmbrăcăminte în afară de sandale şi de burduful din piele de capră, plin cu apă.