Urmări punctul de praf până trecu prin satul Sanly Bowitts, apoi apropiindu-se din nou pe drumul ce ducea prin dreptul podişului.
— Ah! pufni sihastrul, simţind că ochii încep să-l usture. Imperiul său se va întinde, iar pacea sa nu va cunoaşte sfârşit: el va domni asupra regatului său.
Deodată, porni să coboare panta ca o pisică având trei picioare, folosindu-şi toiagul, ţopăind din piatră-n piatră şi alunecând pe unele porţiuni ale drumului. Colbul stârnit de coborârea lui grăbită se ridică în vânt şi se îndepărtă în zbor.
Ajuns la poalele podişului, se mistui într-un desiş şi se aşeză în aşteptare. Curând îl auzi pe călător apropiindu-se la trap lenevos şi începu să se strecoare către drum pentru a privi mai de aproape printre ramuri. Poneiul apăru de după o cotitură, învăluit într-un văl subţire de praf. Pustnicul ţâşni în mijlocul drumului şi-şi azvârli braţele spre cer.
— Olla allay! Păcatul lor! strigă el; şi, imediat ce calul se opri, se repezi să prindă în mână hăţurile, încruntându-se neliniştit către bărbatul aflat în şa.
Ochii i se aprinseră vreme de o clipă.
— Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă… Apoi încruntarea încărcată de nelinişte se transformă în tristeţe. Nu-i El, bodogăni nervos către cer.
Călăreţul îşi dăduse gluga pe umeri şi râdea. Sihastrul îl privi furios. În ochi se văzu licărul recunoaşterii.
— Of, mormăi el. Tu! Credeam c-ai murit deja. Ce cauţi prin locurile astea?
— Ţi-am adus înapoi fiul risipitor, Benjamin, spuse Dom Paulo. Trase de frânghie şi dinapoia poneiului apăru tropotind capra cu capul albăstrui. Când îl văzu pe sihastru începu să behăie şi să se zbată în laţ. Şi… m-am gândit să-ţi fac o vizită.
— Animalul e al Poetului, bombăni el. L-a câştigat cinstit la un joc al şanselor, deşi m-a înşelat în mod jalnic. Du-i-o înapoi şi dă-mi voie să te sfătuiesc să nu te mai amesteci în înşelătorii lumeşti care nu-s treaba ta. Zi bună. Se întoarse şi dădu să plece spre pârâiaşul din apropiere.
— Aşteaptă, Benjamin. Ia-ţi capra, altfel o dau vreunui ţăran. Nu vreau s-o văd umblând de colo-colo prin abaţie şi behăind în biserică.
— Nu-i capră, spuse îmbufnat sihastrul. E fiara pe care a văzut-o profetul vostru, şi a fost făcută pentru a fi călărită de o femeie. Te sfătuiesc s-o blestemi şi s-o alungi în deşert. Bagă de seamă, totuşi, că are copita despicată şi rumegă întruna. Dădu să se îndepărteze.
Zâmbetul pieri de faţa abatelui.
— Benjamin, chiar te întorci pe deal fără să adresezi un salut unui vechi prieten?
— Salut, spuse Bătrânul Evreu întorcând capul, dar continuând să păşească indignat. După câţiva paşi, se opri şi aruncă o privire peste umăr. Nu-i cazul să te simţi jignit. Au trecut cinci ani de când n-ai catadicsit să vii încoace, „bătrâne prieten”. Ha!
— Deci asta e! bolborosi abatele. Descălecă şi porni grăbit după bătrân. Benjamin, Benjamin, aş fi venit… N-am avut timp.
Sihastrul se opri.
— Bine, Paulo, dacă tot eşti aici…
Izbucniră amândoi în râs şi se îmbrăţişară.
— Acum e bine, bătrân ţâfnos ce eşti, spuse sihastrul.
— Eu ţâfnos?
— Păi, cred că şi eu am luat-o razna. Secolul ce-a trecut m-a pus la grea încercare.
— Am auzit că arunci cu pietre în novicii care vin să postească în deşert. Oare o fi adevărat? Îl măsură pe sihastru cu prefăcut reproş.
— Doar cu pietricele.
— Bătrân trăsnit!
— Ei, lasă asta, Paulo. Unul dintre ei m-a luat demult drept o rudă îndepărtată de-a mea — pe nume Leibowitz. Şi-a închipuit că fusesem trimis să-i aduc un mesaj, ori vreunul dintre ceilalţi netrebnici a socotit aşa. N-aş vrea să mi se-ntâmple din nou, şi de asta dau cu pietre după ei. Ha-ha! Nu mă mai las luat drept rubedenia aceea, fiindcă n-are nici o legătură cu mine.
Preotul îl privi mirat.
— Te-a luat drept cine? Sfântul Leibowitz? Fii serios, Benjamin. Ai depăşit măsura.
Benjamin repetă cu glas tărăgănat şi ironic:
— M-a confundat cu o rudă îndepărtată de-a mea, pe nume Leibowitz, de aceea arunc cu pietre după ei.
Dom Paulo se uită la el cu totul descumpănit.
— Sfântul Leibowitz a murit de douăsprezece secole. Cum putea… Tăcu brusc şi-l măsură neîncrezător pe bătrânul sihastru. Te rog, Benjamin, să nu începem iar cu povestea asta. Doar n-ai trăit douăsprezece seco…
— Prostii! îl întrerupse Bătrânul Evreu. N-am spus că s-a-ntâmplat acum douăsprezece veacuri. Doar şase. Mult după moartea Sfântului vostru; de asta e absurd. Sigur, novicii voştri erau mai credincioşi pe vremea aceea şi mai creduli. Cred că pe novice îl chema Francis. Sărmanul! Eu l-am îngropat mai târziu. Le-am trimis vorbă celor de la Noua Romă de unde să-l dezgroape. Aşa ai primit trupul lui înapoi.
Abatele rămase cu ochii mari la bătrân şi păşi alături de el prin desişuri către baltă, trăgând după sine calul şi capra. Francis? se întrebă. Francis. Era vorba de Venerabilul Francis Gerard din Utah? — cel căruia un pelerin i-a arătat demult poziţia adăpostului din sat, aşa se spunea, dar asta s-a petrecut înainte de a apărea satul. Cu vreo şase secole în urmă, da, şi… iar acum hodorogul ăsta pretindea că el fusese acel pelerin? Uneori se minuna de unde afla Benjamin atâtea lucruri despre istoria abaţiei, pentru ca după aceea să născocească asemenea poveşti. Pesemne că de la Poet.
— Asta a fost în timpul fostei mele cariere, bineînţeles, urmă Bătrânul Evreu, şi probabil că o astfel de greşeală e de înţeles.
— Fostei cariere?
— De rătăcitor.
— Şi-ţi închipui c-o să dau crezare unei asemnea prostii?
— Hmm-hnn! Poetul mă crede.
— Nici nu mă-ndoiesc! Poetul n-ar crede nicicând că Venerabilul Francis a întâlnit un sfânt.Asta da, superstiţie. Poetul ar crede mai curând că te-a întâlnit pe tine, acum şase secole. O explicaţie absolut normală, nu?
Benjamin chicoti. Paulo îl urmări coborând în puţ o cană spartă din coajă de copac, scoţând-o şi golind-o în desaga din piele, apoi coborând-o din nou. Apa era tulbure şi populată de tot soiul de vietăţi ciudate şi greu de numit, tot aşa cum era şi fluxul memoriei Bătrânului Evreu. Ori propria lui memorie îi juca feste? Se joacă cu noi toţi? se întrebă preotul. În afară de autoamăgirea c-ar fi mai bătrân decât Matusalem, bătrânul Benjamin Eleazar părea, în felul lui straniu, destul de întreg la minte.
— Bei? îl îmbie sihastrul, şi-i întinse cana.
Abatele îşi reţinu un fior, dar o acceptă ca să nu-l supere; înghiţi lichidul noroios dintr-o sorbitură.
— Nu prea-ţi place, aşa-i? spuse Benjamin măsurându-l cu ochi critici. Nici eu nu m-aş atinge de ea. Bătu cu palma în desaga din piele. Pentru animale.
Abatele simţi că i se întoarce stomacul pe dos.