Dar şi eu sunt membru al unei unicităţi, gândi Dom Paulo, parte a unei congregaţii şi o continuitate. Şi pe-ai mei i-a dispreţuit lumea. Însă pentru mine distincţia dintre sine şi naţie e limpede. Pentru tine, prietene, ea a devenit destul de confuză. O povară dată ţie cu sila de către alţii? Iar tu ai acceptat-o? Cât o fi cântărind? Cât m-ar apăsa pe mine? Îşi aşeză umerii sub ea şi se strădui s-o ridice, încercându-i masivitatea: eu sunt călugăr şi preot creştin şi, prin urmare răspund în faţa Domnului pentru acţiunile şi faptele fiecărui călugăr şi preot care a trăit şi călcat pe pământ de la Cristos încoace, aşa cum răspund şi de ale mele.
Se cutremură şi începu să clatine din cap.
Nu, nu. Povara asta frângea spinarea. Era prea grea pentru oricine, în afară doar de Cristos. A fi blestemat pentru credinţa ta reprezintă o povară suficientă. Era posibil să înduri blestemele, dar după aceea, să accepţi şi lipsa de logică ascunsă îndărătul blestemului, ilogicul care-l chema pe om să răspundă nu doar pentru sine, ci şi pentru fiecare membru al naţiei ori credinţei sale, pentru acţiunile lor la fel ca şi pentru ale sale? Să îngădui şi asta? Aşa cum încerca Benjamin?
Nu, nu.
Şi cu toate acestea, propria Credinţă a lui Dom Paulo îi spunea că povara exista, fiind prezentă încă de pe vremea lui Adam — şi era povara impusă de un diavol care striga plin de dispreţ către om: Om! — cerându-i fiecăruia să dea socoteală pentru faptele tuturor ce trăiseră de la începuturile vieţii; o povară ce apasă asupra fiecărei generaţii încă de la dezlegarea pântecului, povara vinovăţiei pentru păcatul originar. Să-şi bată capul nebunul cu asta. Acelaşi nebun care accepta încântat cealaltă moştenire, moştenirea gloriei ancestrale, virtuţii, triumfului şi demnităţii care-l făceau „curajos şi nobil în virtutea dreptului naşterii”, fără a protesta că el, personal, n-a făcut nimic pentru a merita acea moştenire decât că s-a născut din neamul Omului. Protestul era păstrat pentru povara moştenită care-l făcea „vinovat şi proscris în virtutea dreptului naşterii”, şi se chinui să-şi astupe urechile pentru a nu auzi acest verdict.
Povara era într-adevăr apăsătoare. Propria sa Credinţă îl asigura că ea îi fusese ridicată de pe umeri de către Acela a cărui imagine atârna de o cruce deasupra altarelor, deşi semnul poverii era încă vizibil. Semnul era un jug mai uşor în comparaţie cu greutatea cumplită a blestemului originar. Nu reuşi să găsească tăria de a-i spune asta bătrânului, fiindcă el ştia şi era convins de asta. Benjamin căuta pe Un Altul. Iar ultimul evreu bătrân stătea singur pe vârful muntelui, făcând penitenţă pentru Israel şi aştepta un Mesia, şi aştepta, aştepta…
— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiindcă eşti un nebun curajos. Chiar înţelept.
— Hmm-hnn! Nebun înţelept! îl maimuţări sihastrul. Întotdeauna te-ai întrecut pe tine însuţi în chestiuni de paradox şi mister, nu-i aşa, Paulo? Dacă un lucru nu intră în contradicţie cu el însuşi, atunci nici nu prezintă interes pentru tine, nu? Trebuie neapărat să descoperi Trinitatea în Unicitate, viaţa în moarte, înţelepciunea în nebunie. Altcumva ar suferi de prea mult bun simţ.
— Benjamin, înţelepciunea e să simţi răspunderea. A crede că o poţi duce de unul singur înseamnă prostie.
— Nu nebunie?
— Puţină, probabil. Dar o nebunie vecină cu bravura.
— Atunci să-ţi spun un mic secret. Am ştiut dintru început că n-o pot duce, chiar de când m-a chemat El înapoi. Dar oare vorbim amândoi despre acelaşi lucru?
Preotul ridică din umeri.
— Tu ai numi-o povara de a fi Ales. Eu i-aş spune povara Păcatului Originar. În fiecare dintre cazuri, răspunderea e aceeaşi, deşi s-ar putea ca noi să prezentăm versiuni diferite ale ei şi să ne certăm aprig prin vorbe despre ceva care nu trebuie exprimat nici măcar prin cuvinte, fiindcă e ceva care trebuie să rămână în tăcerea deplină a inimii.
Benjamin chicoti.
— Ei bine, mă bucur să aud că-n cele din urmă recunoşti, chiar dacă ceea ce laşi să se înţeleagă e că niciodată n-ai spus ceva cu adevărat.
— Nu mai lua totul în râs, ateule.
— Dar tu ai folosit mereu vorbe atât de complicate şi măiestrite în apărarea Trinităţii tale, deşi, înainte ca voi să mi-L răpiţi ca Unitate, El n-a avut niciodată nevoie de o asemenea ocrotire. Ia spune?!
Preotul roşi, dar nu spuse nimic.
— Uite! exclamă Benjamin şi începu să ţopăie. Te-am făcut şi eu o dată să te cerţi! Ha-ha! Dar nu-i nimic. Şi eu apelez la cuvinte destule, însă nu-s niciodată sigur că El şi eu vrem să spunem acelaşi lucru. Presupun că ţie nu ţi se poate aduce vreo vină; trebui că e mult mai încurcat cu Trei în loc de Unu.
— Bătrân ţepos şi cârtitor! vroiam de fapt părerea ta despre Thon Taddeo şi despre ce se pune la cale.
— De ce cauţi sfatul unui sărman anahoret?
— Fiindcă, Benjamin Eleazar bar Joshua, dacă toţi aceşti ani petrecuţi aşteptându-l pe Cel-Care-Nu-Soseşte nu te-au înţelepţit, măcar te-au făcut mai şiret.
Bătrânul Evreu închise ochii, îşi ridică faţa spre tavan şi zâmbi viclean.
— Insultă-mă, spuse el pe un ton batjocoritor, înjură-mă, ademeneşte-mă, persecută-mă, dar ştii ce-o să-ţi spun?
— O să-mi spui Hmm-hnn!
— Ba nu. O să spun că El e deja aici. Odată, chiar L-am zărit.
— Poftim? Despre cine vorbeşti? De Thon Taddeo?
— Nici gând! Pe de altă parte, nu-mi place să fac profeţii, decât dacă-mi destăinui ce te roade cu adevărat, Paulo.
— Păi, totul a-nceput cu lampa Fratelui Kornhoer.
— Lampă? A, da, Poetul a adus vorba despre asta. El a profeţit că nu va funcţiona.
— Poetul s-a înşelat, ca de obicei. Aşa mi s-a povestit. Eu n-am asistat la încercarea asta.
— Deci â dat roade? Splendid. Şi asta la ce a dat naştere?
— Mirării mele. Cât de aproape suntem de acel moment? Sau cât de aproape de ţărm? Esenţe electrice în subsol. Îţi dai seama cât de mult s-au schimbat lucrurile în ultimele două veacuri?
Curând, preotul porni să vorbească neîngrădit despre temerile lui, în vreme ce sihastrul, cârpaci de corturi, îl ascultă cu răbdare până când razele soarelui începură să se strecoare prin crăpăturile din zidul dinspre apus, desenând dungi strălucitoare în aerul încărcat de praf.
— De la moartea ultimei civilizaţii, Memorabilia a fost domeniul nostru aparte, Benjamin. Şi am păstrat-o. Dar acum? Presimt că ne aşteaptă soarta cizmarului care încearcă să vândă ghete într-un sat de cizmari.
Sihastrul zâmbi.
— Asta s-ar rezolva dacă omul face ghete speciale şi de calitate.
— Mi-e teamă că savanţii monastici încep deja să emită pretenţii la o astfel de metodă.
— Atunci lasă-te de meserie înainte de a da faliment.
— Asta-i o posibilitate, recunoscu abatele. Cu toate astea, e neplăcut să mă gândesc la ea. Vreme de douăsprezece secole noi am fost o insuliţă într-un ocean tare întunecat. Păstrarea Memorabiliei a fost o sarcină lipsită de satisfacţii dar, socotim noi, sfântă. Reprezintă doar misiunea noastră lumească, dar am fost mereu traficanţi de cărţi şi memorizatori şi-mi vine greu să mă împac cu gândul că meseria asta va dispărea curând — devenind inutilă. Nu ştiu de ce, dar nu pot crede asta.
— Şi-atunci încercaţi să-i bateţi pe ceilalţi „cizmari” construind maşinării ciudate în subsolul vostru?