Încruntarea lui Dom Paulo trădă o suferinţă neexprimată.
— Dacă refuzul nostru de a trimite materialul la universitate va duce la uciderea lui…
— Să nu vă mustre conştiinţa pentru asta, Părinte Abate. Hannegan se îngrijeşte de-ai săi. Nu ştiu cum, dar sunt încredinţat că Thon va ajunge aici.
— Lumea nu-şi poate îngădui să piardă pe unul ca el, din câte am auzit. Ei bine… Dar spune-mi, de ce-ai fost trimis să ne divulgi planurile lui Hannegan? Noi ne aflăm în imperiul Denver, şi nu văd cum ar putea fi lovită de război zona asta.
— O, dar nu v-am spus decât o parte din tot ce ştiu. Hannegan nădăjduieşte să unească întregul continent. După ce va îngenunchea definitiv Laredo, va reuşi să spargă cercul care l-a ţinut în frâu până acum. Apoi, următoarea mişcare o va face împotriva Denverului.
— Dar asta n-ar presupune linii de aprovizionare care să traverseze tărâmurile nomazilor? Mi se pare imposibil.
— E extrem de greu, şi tocmai asta face următoarea mişcare previzibilă. Câmpiile formează o barieră geografică naturală. Dacă ele ar fi depopulate, Hannegan şi-ar putea considera graniţa de apus sigură şi aşa cum e acum. Dar prezenţa nomazilor a obligat toate statele învecinate Câmpiilor să menţină forţe militare permanente în jurul teritoriului nomazilor pentru a-i împiedica să migreze. Singura cale de a supune Câmpiile e controlul asupra ambelor fâşii fertile, dinspre răsărit şi apus.
— Dar chiar şi aşa, se minună abatele, nomazii…
— Planul lui Hannegan în privinţa lor e de-a dreptul diavolesc. Războinicii Ursului Turbat pot face uşor faţă cavaleriei laredane, dar unei molimi printre vite nu i-ar rezista. Triburile din Câmpii nu ştiu încă, dar când au pornit să-i pedepsească pentru prădăciunile de la graniţă, laredanii au mânat câteva sute de vite bolnave să se amestece cu turmele nomazilor. Asta a fost ideea lui Hannegan. Rezultatul va fi o foamete, iar atunci va fi mai uşor să asmută un trib împotriva altuia. Sigur, noi nu cunoaştem toate amănuntele, dar scopul este de a forma o legiune de nomazi sub o căpetenie de paie, înarmată de Texarkana, loială lui Hannegan, gata să pustiască totul la apus de munţi. Dacă se va întâmpla astfel, această regiune va suferi izbitura primelor valuri.
— Dar de cel Sunt sigur că Hannegan nu se aşteaptă ca barbarii să alcătuiască trupe de încredere ori capabile să ţină un imperiu după ce desăvârşesc schilodirea lui!
— Nu, Sfinţia Ta. Dar triburile nomade vor fi dezbinate, Denver sfârtecat. Apoi Hannegan va putea culege crâmpeiele.
— Şi cu ele ce va face? N-ar fi un imperiu prea bogat.
— Aşa e, însă asigurat din toate părţile. Atunci ar avea o poziţie favorabilă pentru a lovi la miazăzi ori la nord-est. Desigur, s-ar putea ca planurile lui să se năruie înainte de a se ajunge la situaţia asta. Dar chiar de se alege praful de ele ori nu, această zonă va fi primejduită de năvăliri în viitorul nu prea depărtat. Trebuie luate măsuri pentru a apăra abaţia în următoarele luni. Am primit instrucţiuni să discut cu dumneavoastră problema păstrării în siguranţă a Memorabiliei.
Dom Paulo simţi bezna începând să se adune. După douăsprezece secole, în lume se născuse o rază de speranţă, iar apoi apăruse un prinţ analfabet, gata să calce totul în copitele cailor în fruntea unei hoarde de barbari şi…
Trânti cu pumnul în tăblia biroului.
— I-am ţinut dincolo de ziduri o mie de ani, mârâi el, şi-i mai putem alunga încă o mie. Abaţia asta a fost asediată de trei ori în timpul năvălirii bayring, şi altă dată în vremea schismei Vissarion. Vom păstra cărţile în siguranţă. Aşa cum am făcut-o întotdeauna.
— Dar în vremurile de acum există primejdii mai mari, Sfinţia Ta.
— Şi care să fie acestea?
— O rezervă îmbelşugată de praf de puşcă şi mitraliere.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului venise şi trecuse, dar încă nu se primise vreo veste despre grupul din Texarkana. Preoţii abaţiei începură să ţină slujbe suplimentare pentru pelerini şi călători. Dom Paulo renunţase până şi la dejunul uşor şi se şoptea că, ţinând seama de primejdiile care pândeau în Câmpii, făcea penitenţă pentru că-l invitase pe savant.
Turnurile de veghe rămaseră în stare de alertă permanentă. Până şi abatele urca deseori pe zid pentru a scruta orizontul spre răsărit.
La scurt timp înainte de vecernie în ziua sărbătorii Sfântului Bernard, un novice anunţă că zărise o dâră de praf în depărtare, dar, cum începuse să se întunece, nimeni nu reuşi să distingă ceva. Curând, se cântară ultima slujbă de seară şi Salve Regina, însă la porţi nu apăru nimeni.
— Poate erau cercetaşii lor, sugeră părintele Gault.
— Poate i s-o fi năzărit Fratelui paznic, îl puse la punct Dom Paulo.
— Dar dacă au făcut tabără la zece mile…
— Am vedea focurile din turn. Noaptea e senină.
— Şi totuşi, Domne, după răsăritul lunii am putea trimite un călăreţ…
— A, nu. Nici n-ai putea găsi o cale mai bună de a fi doborât din greşeală. Dacă sunt chiar ei, au stat cu degetele pe trăgaci mai tot drumul, îndeosebi noaptea. Mai putem aştepta până în zori.
Abia a doua zi dimineaţă, târziu, apăru dinspre răsărit şi grupul de călăreţi aşteptat. De pe coama zidului, Dom Paulo privi printre gene spre pământul uscat şi fierbinte, incercând să-şi concentreze ochii miopi pentru a vedea la distanţă. Colbul ridicat de copitele cailor era purtat de vânt către miazănoapte. Grupul se oprise pentru consultări.
— Am impresia că sunt douăzeci sau treizeci, se tângui abatele frecându-se iritat la ochi. Chiar aşa de mulţi să fie?
— Aproximativ, îi răspunse Gault.
— Cum o să ne îngrijim de toţi?
— Nu cred că va trebui să avem grijă şi de cei îmbrăcaţi în piei de lup, Sfinţia Voastră, spuse înţepat preotul mai tânăr.
— Piei de lup?
— Nomazi, Sfinţia Ta.
— Întăriţi paza pe ziduri! Zăvoriţi porţile! Coborâţi obloanele! Deschideţi…
— Staţi puţin, nu sunt toţi nomazi, Domne.
— Zău? Dom Paulo se întoarse să privească din nou. Sfatul era pe sfârşite. Oamenii dădeau din braţe; grupul se despărţi în două. Cel mai numeros se îndepărtă în galop spre răsărit. Restul călăreţilor priviră în urma lor, apoi îşi struniră caii întorcându-i spre abaţie şi porniră la trap.
— Şase ori şapte, unii în uniforme, murmură abatele când se mai apropiară.
— Thon şi însoţitorii săi, sunt sigur.
— Dar cu nomazii? Bine-am făcut că nu te-am lăsat să trimiţi pe cineva noaptea trecută. Ce treabă aveau cu nomazii?
— Se pare că au venit drept călăuze, spuse mohorât părintele Gault.
— Ce înduioşător să vezi leul cum şade alături de miel!
Călăreţii se apropiară de porţi. Dom Paulo îşi simţi gâtlejul uscat.
— Ei, am face bine să-i întâmpinăm, părinte, oftă el.
Până când preoţii coborâră de pe ziduri, călătorii îşi opriseră deja caii în faţa curţii. Un călăreţ se desprinse dintre ceilalţi, se apropie la trap mărunt, descălecă şi-şi prezentă documentele.
— Dom Paulo de Pecos, Abbas?
Abatele se înclină.
— Tibi adsum. Bun venit în numele Sfântului Leibowitz, Thon Taddeo. Bun venit în numele acestei abaţii, în numele a patruzeci de generaţii care ţi-au aşteptat sosirea. Simte-te ca acasă. Te vom sluji. Cuvintele porneau din inimă; fuseseră păstrate vreme de ani şi ani, aşteptând această clipă. Auzind un cuvânt monosilabic drept răspuns, Dom Paulo înălţă încet capul.