Vreme de o clipă privirea lui o întâlni pe cea a savantului. Simţi căldura risipindu-se imediat. Ochii aceia îngheţaţi, reci, cercetători şi cenuşii. Sceptici, flămânzi şi semeţi. Îl studiau de parcă ar fi fost o curiozitate lipsită de viaţă.
Fie ca acest moment să devină o punte pe deasupra unei prăpăstii ce ţinuse douăsprezece secole, se rugase febril Dom Paulo, se rugase ca prin el, ultimul om de ştiinţă martir din veacurile de început să-şi strângă mâna cu ziua de mâine. Exista o prăpastie, adevărat; măcar atâta lucru era clar. Abatele simţi dintr-o dată că nu aparţinea acestui secol, că fusese abandonat undeva pe o limbă de nisip de-a lungul fluviului Timpului şi că, în realitate, nu existase niciodată vreo punte de legătură.
— Vino, spuse el cu blândeţe. Fratele Visclair are să se ocupe de cal.
După ce-i văzu pe oaspeţi instalaţi în camerele lor şi se retrase în intimitatea biroului său, zâmbetul de pe faţa sfântului de lemn îi reaminti, fără să-şi dea seama cum, de surâsul bătrânului Benjamin Eleazar, care-i spunea:
— Şi copiii acestei lumi sunt prinşi în această curgere.
18
„«Acum, chiar ca pe vremea lui Iov”, începu fratele lector aflat la pupitrul din refectoriu:
„Când fiii lui Dumnezeu au venit să şadă în faţa Domnului, Satana era şi el prezent printre dânşii.
Iar Domnul i-a zis: «De unde vii tu, Satana?»
Şi răspunzând, Satana a zis, ca-n vechime: «Am dat roată pământului şi am păşit pe el.»
Iar Domnul, răspunzându-i, i-a zis: «Te-ai gândit la acel prinţ simplu şi demn, servitorul meu Nume, care urăşte răul şi iubeşte pacea?»
Şi Satana i-a răspuns: «Nume se teme în van de Domnul? N-ai binecuvântat Tu acest pământ cu mare belşug şi n-ai făcut Tu naţiile puternice? Dar numai să întinzi mâna puţin şi să micşorezi ceea ce are şi îngăduie-i duşmanului său să prindă putere; atunci vedea-vei dacă nu Te va blestema pe faţă.»
Iar Domnul i-a spus lui Satan: «Vezi tu ce are şi scade-i avuţia. Te grijeşte de asta.»
Iar Satana s-a dus din faţa Domnului şi s-a întors în lume.
Acum, Prinţul Nume nu era precum Sfântul Iov, fiindcă atunci când a văzut că pământurile sunt pustiite de uscăciune, iar poporul său mai puţin îmbelşugat decât înainte, când a văzut pe duşmanii săi devenind mai puternici, începu a se teme şi nu se mai încrezu în Domnul, gândind către sine: Trebuie să lovesc înainte ca vrăjmaşul să mă copleşească, fără a apuca să-şi ia sabia în mână.
«Şi astfel a fost în acele zile»”, spuse fratele lector:
„că prinţii Pământului îşi împietriseră inimile împotriva Legii făcută de Dumnezeu, iar mândria lor nu cunoştea hotare. Şi fiecare dintre dânşii s-a gândit în sine că era mai bine să piară cu toţii decât voinţa altor prinţi să o dovedească pe a lui. Pentru că puternicii Pământului se întreceau între ei să aibă putere supremă asupra tuturor; prin furtişag, trădare şi înşelătorie încercau ei să domnească,iar de război tare se temeau cu toţii şi tremurau; fiindcă Domnul îi îngăduise pe oamenii înţelepţi ai acelor vremuri să deprindă mijloacele prin care să poată fi distrusă însăşi lumea, iar în mâini li se pusese sabia Arhanghelului cu care Lucifer fusese alungat, astfel ca oamenii şi prinţii să se teamă de Dumnezeu şi să fie umili în faţa Prea Înaltului. Numai că ei nu au dovedit umilinţă.
Şi Satana i-a vorbit unuia dintre prinţi, spunându-i: «Nu te teme să foloseşti sabia, fiindcă oamenii înţelepţi te-au înşelat spunându-ţi că lumea fi-va distrusă prin ea. Nu-ţi pleca urechea la sfaturile nevolnicilor, fiindcă ei se tem nespus de tine, şi slujesc vrăjmaşului oprindu-ţi braţul să-i lovească pe ei. Loveşte, şi vei cunoaşte ce înseamnă să fii rege peste toate.»
Iar prinţul a dat ascultare sfatului Satanei şi a pus de-au fost chemaţi toţi înţelepţii din împărăţie şi le-a cerut sfat cum să-i poată nimici pe vrăjmaşii săi fără a aduce mânia asupra sa şi a poporului său. Dar aproape toţi înţelepţii au zis: «Stăpâne, nu se poate, fiindcă vrăjmaşii tăi au şi ei sabia pe care ţi-am dat-o ţie, iar focul ei este ca flacăra Iadului şi ca furia stelei-soare de la care a fost aprinsă.»
«Atunci îmi veţi face alta care să fie de şapte ori mai fierbinte chiar decât Iadul», a poruncit prinţul, a cărui trufie ajunsese de-o depăşea pe aceea a lui Faraon.
Iar mulţi dintre dânşii au spus: «Nu, Stăpâne, nu ne cere nouă asemenea lucruri; fiindcă până şi fumul unui astfel de foc, dacă va fi să-l aprindem pentru tine, va face pe mulţi să piară.» De astă dată prinţul s-a supărat din pricina răspunsului lor, şi i-a bănuit de trădare şi şi-a trimis spioni printre ei să-i ademenească şi să-i aţâţe; din care cauză înţelepţii au început a se teme. Unii dintre ei şi-au schimbat răspunsurile, pentru ca mânia lui să nu se abată asupra lor. De trei ori i-a întrebat şi de trei ori au răspuns ei: «Nu, Stăpâne, până şi poporul tău va pieri dacă faci acest lucru.» Dar unul dintre magi era asemenea lui Iuda Iscariotul, iar vorba lui era dulce şi, trădându-şi fraţii, i-a minţit pe toţi oamenii, sfătuindu-i să nu se teamă de demonul Cădere. Prinţul i-a dat crezare acestui înţelept făţarnic, pe numele său Blackeneth, iar el i-a făcut pe spioni să-i învinuiască pe mulţi magi dinaintea poporului. Fiind temători, cei mai puţin înţelepţi dintre magi l-au sfătuit pe prinţ făcându-i acestuia pe plac, spunând: «Armele pot fi folosite, numai să nu depăşeşti o măsură aşa şi aşa, altfel vor pieri cu toţii.»
Şi prinţul a trăsnit oraşele vrăjmaşilor săi cu noul foc, şi vreme de trei zile şi trei nopţi catapultele lui mari şi păsările din metal şi-au vărsat mânia asupra lor. Deasupra fiecărui oraş a apărut câte un soare, şi era mai strălucitor decât soarele cerului, şi de îndată oraşul s-a chircit şi s-a topit precum ceara la flacără, iar oamenii de acolo s-au oprit pe străzi şi din pielea lor a ieşit fum şi au început să semene cu nişte viermi aruncaţi pe cărbuni încinşi. Şi când furia soarelui s-a domolit, oraşul era în flăcări; şi din cer a venit un tunet mare ca de berbece, ca să-l strivească deplin. Şi un fum otrăvitor a căzut asupra întregii împărăţii, iar pământul strălucea până şi noaptea de vâlvătăi şi de blestemul incendiilor care pricinuia o mătreaţă pe piele şi făcea părul să cadă, iar sângele să îngheţe în vine.
Şi o mare duhoare s-a ridicat de la Pământ către Ceruri. Iar Pământul şi ruinele de acolo se asemuiau celor de la Sodoma şi Gomora, chiar şi în împărăţia acelui prinţ, fiindcă vrăjmaşii lui s-au răzbunat neîntârziat, slobozind foc la rându-le, să-i cuprindă oraşele sale şi poporul său. Duhoarea măcelului era din cale-afară de neplăcută Domnului, Care i-a vorbit prinţului Nume, spunându-i: CE OFRANDĂ SĂ FIE ACEASTA PE CARE AI PREGĂTIT-O ÎN FAŢA MEA? CE ESTE ACEST MIROS CARE SE RIDICĂ DIN LOCUL HOLOCAUSTULUI? AI SACRIFICAT PENTRU MINE OI ORI CAPRE, ORI AI OFERIT UN VIŢEL DOMNULUI?
Însă prinţul nu i-a răspuns, şi atunci Domnul a spus: «TU I-AI SACRIFICAT PE FIII MEI.»
Şi Dumnezeu l-a ucis dimpreună cu Blakeneth, trădătorul, şi a fost molimă pe Pământ, iar omenirea, câtă a mai rămas cu viaţă, a fost cuprinsă de nebunie, ucigându-i cu pietre pe înţelepţi laolaltă.
Dar pe vremea aceea a existat un om pe numele său Leibowitz care, în tinereţea lui, la fel ca şi sfântul Augustin, iubise înţelepciunea lumii mai mult decât înţelepciunea Domnului. Iar acum, văzând că marea cunoaştere, deşi era bună, nu adusese salvarea lumii, s-a întors în căinţă către Dumnezeu şi a strigat:”