Abatele bătu brusc în tăblia mesei şi călugărul care citea relatarea de odinioară amuţi numaidecât.
— Şi aceasta e singura relatare? întrebă Thon Taddeo, zâmbind crispat către abatele care stătea în faţa lui.
— A, există câteva versiuni. Se deosebesc doar prin detalii neînsemnate. Nimeni nu ştie sigur care dintre naţiuni a slobozit primul atac, iar asta oricum nu mai cântăreşte prea mult. Textul pe care l-a citit fratele lector a fost scris la câteva decenii după moartea Sfântului Leibowitz, fiind, probabil, una dintre primele consemnări, după ce scrisul nu a constituit o primejdie. Autorul a fost un tânăr călugăr care nu trăise în vremurile distrugerii; el a auzit relatarea de la urmaşii Sfântului Leibowitz, memorizatorii şi contrabandiştii de cărţi originali, şi a îndrăgit exprimarea care imita scrierile scripturale. Nu cred să existe undeva măcar o singură relatare completă despre Potopul Focului. De îndată ce s-a pornit, s-a dovedit prea imens pentru ca cineva să poată avea o imagine de ansamblu.
— În ce ţară au trăit acest prinţ căruia i se spunea Nume şi acest om, Blakeneth?
Abatele Paulo clătină din cap.
— Nici măcar autorul relatării nu a fost sigur. Noi am pus cap la cap destule lucruri de la data scrierii acesteia pentru a ne da seama că până şi stăpânitorii mai neînsemnaţi din vremea aceea puseseră mâna pe astfel de arme înainte să se declanşeze holocaustul. Probabil că existau nenumăraţi oameni care să se cheme Nume şi Blakeneth.
— Bineînţeles c-am auzit şi eu legende similare. Este evident că s-a petrecut ceva îngrozitor, afirmă thonul; apoi spuse pe neaşteptate: Dar când pot începe să cercetez, cum îi spuneţi?
— Memorabilia.
— Desigur. Oftă şi zâmbi absent către imaginea sfântului, aflată în colţul biroului. Mâine ar fi prea curând?
— Dacă doreşti, poţi începe deândată. Simte-te liber să vii şi să pleci după cum ţi-e voia.
Bolţile erau luminate slab de luminările pâlpâitoare şi pe lângă despărţituri trebăluiau doar câţiva călugări-eru-diţi, îmbrăcaţi în rase negre. Fratele Armbruster căuta mohorât la documentele ţinute sub un con de lumină pe pupitrul din nişa lui, aflată la picioarele scării de piatră, şi o altă lampă ardea în firida destinată Teologiei Morale, unde o siluetă înveşmântată în robă stătea aplecată deasupra unui manuscris vechi. Era după utrenie, când mai toţi membrii comunităţii îşi împlineau îndatoririle pe lângă abaţie, în bucătărie, sală de clasă, grădină, grajd şi birouri, lăsând biblioteca aproape pustie până spre sfârşitul după-amiezii şi al momentului pentru lectio devina. În dimineaţa aceea însă, subsolul era destul de aglomerat.
Trei călugări stăteau fără treabă în umbrele din spatele noii maşinării. Îşi ţineau palmele vârâte în mâneci şi-l urmăreau pe un al patrulea care se găsea la poalele scării. Acesta din urmă privea răbdător către un al cincilea, aflat sus, şi ţinea sub observaţie intrarea către scară.
Fratele Kornhoer se învârtise în jurul aparatului său ca un părinte iubitor, însă când nu mai găsise nici un fir de aranjat şi nici vreun reglaj de făcut şi de desfăcut, se retrăsese în firida rezervată Teologiei Naturale, să aştepte citind. Îi era îngăduit să dea câteva instrucţiuni sumare de ultim moment echipei lui, dar preferă să păstreze tăcerea şi, chiar dacă, stând în aşteptare, inventatorului monahal îi trecu prin minte gândul că următoarele minute aveau să reprezinte un apogeu pentru sine, expresia de pe chipul lui rămase imperturbabilă. Întrucât nici abatele nu catadicsise să urmărească testul de funcţionare a maşinăriei, fratele Kornhoer nu trăda sentimentul că aştepta aplauze din partea cuiva, ba chiar reuşise să facă uitată predispoziţia de a se uita dojenitor la Dom Paulo.
Un ţistuit discret dinspre scări îi puse pe jeratec pe cei din subsol, deşi până atunci mai avuseseră parte de alarme false. Evident, nimeni nu-l anunţase pe ilustrul Thon că va trebui să-şi spună părerea despre minunata invenţie care-l aştepta în subsol. Desigur, dacă i-ar fi ajuns la urechi o asemenea veste, invenţia şi-ar fi pierdut din strălucire. După cum era de bănuit, Părintele Abate avusese grijă ca ei să-şi mai piardă din entuziasmul de început. Acestea erau înţelesurile mute, schimbate doar din priviri de către călugări, câtă vreme aşteptaseră acest moment.
De astă dată, şuieratul de avertizare nu fusese zadarnic. Călugărul care stătuse de pază la capul scărilor se întoarse solemn şi se înclină către cel de-al cincilea călugăr de pe palierul de mai jos.
— In principio Deus, spuse el în şoaptă.
Cel de-al cincilea călugăr se răsuci şi făcu o plecăciune către al patrulea, de la picioarele scării.
— Caelum et terram creavit, murmură el la rându-i.
Cel de-al patrulea călugăr se întoarse către cei trei care aşteptau în spatele maşinăriei.
— Vacuus autem erat mundus, anunţă el.
— Cum tenebris in superficie profundorum, spuseră aceştia în cor.
— Ortus est Dei Spiritus supra aquas, rosti fratele Kornhoer, aşezând cartea pe raftul ei cu un zornăit de lanţuri.
— Gratias Creatori Spiritui, răspunse întreaga lui echipă.
— Dixitque Deus: Fiat lux, spuse inventatorul pe un ton poruncitor.
Cei care stătuseră de veghe pe scări coborâră să-şi ocupe locurile. Patru călugări trecură la roată. Cel de-al cincilea se aplecă deasupra dinamului. Al şaselea urcă scara folosită pentru rafturile de sus şi se aşeză pe treapta din vârf, lovindu-se uşor de partea superioară a arcadei. Îşi trase pe faţă o mască din pergament unsuros înnegrit la fum, pentru a-şi apăra ochii, apoi pipăi lampa improvizată şi şurubul de reglaj, timp în care fratele Kornhoer îl urmări de jos agitat.
— Et lux ergo facta est, spuse el după ce găsi butonul.
— Lucem esse bonam Deus vidit, strigă inventatorul către cel de-al cincilea călugăr.
Acesta se aplecă deasupra dinamului cu o luminare pentru a mai cerceta o dată contactele periilor.
— Et secrevit lucem a tenebris, spuse el în cele din urmă, continuând lecţia bine deprinsă.
— Lucem apellavit „diem”, îi ţinu isonul echipa de la roată, et tenebras „noctes”. După care puseră umerii la braţele crucii de barieră.
Axele scârţâiră şi gemură. Dinamul cu roţi de căruţă începu să se rotească, uruitul lui molcom devenind o tânguire, apoi un vaiet, pe măsură ce călugării se încordau şi suflau din greu la roată. Cel ce avea în pază dinamul se uită neliniştit cum spiţele se învălmăşesc din pricina vitezei, apoi devin o peliculă.
— Vespere occaso, începu el, apoi se opri să-şi umezească degetele cu limba şi le atinse de contacte. Se auzi pocnetul unei scântei.
— Lucifer! exclamă el şi se trase brusc înapoi, apoi încheie căit: ortus est et primo die.
— CONTACT! spuse fratele Kornhoer, în clipa când Dom Paulo, Thon Taddeo şi secretarul lui coborâră treptele.
Călugărul aflat pe scară conectă arcul. Se auzi un fâss! Brusc, şi o lumină orbitoare inundă bolţile cu o strălucire care nu fusese cunoscută de douăsprezece secole.