— Bună seara, Sfinţiile Voastre, Thon şi distinse gazde, glăsui el. Ce vom servi astă-seară? Peşte prăjit şi faguri de miere, în onoarea reînvierii temporale care-a pogorât printre noi? Ori Sfinţia Sa a reuşit în sfârşit să pună mâna pe gâsca cea grasă a primarului din sat?
— Aş prefera să pun mâna pe un…
— Oho! zise Poetul, şi se întoarse bine dispus către savant. Thon Taddeo, în acest loc vă puteţi delecta cu cele mai alese reţete culinare! Ar trebui să veniţi mai des alături de noi. Presupun că în casa de oaspeţi nu vi se oferă decât friptură de fazan şi carne de vită gătită fără nici o imaginaţie. Mare păcat! Cei de faţă trăiesc mult mai bine. Sper că fratele bucătar nu şi-a pierdut strălucirea, flacăra interioară sau fermecata măiestrie. Ooo… Poetul îşi frecă mâinile si surâse înfometat. Pesemne că ne vom bucura de Imitaţie de Porc cu Porumb Fiert à la Călugărul John, ce ziceţi?
— Sună apetisant, spuse savantul. Ce e de fapt?
— Porc tatu plin de grăsime, cu porumb uscat, fiert în lapte de măgăriţă. Masa specială de duminică.
— Poetule! răbufni abatele; apoi se adresă lui Thon Taddeo: Îmi cer scuze pentru prezenţa lui. N-a fost invitat la masa noastră.
Savantul îl măsură pe Poet cu o privire amuzată.
— Stăpânul meu, Hannegan, ţine câţiva măscărici la curtea lui, îi spuse el lui Dom Paulo. Sunt obişnuit cu felul lor de a fi. Nu trebuie să vă cereţi scuze pentru purtarea lui.
Poetul sări de pe scaun şi făcu o plecăciune până la pământ în faţa thonului.
— Sire, permiteţi-mi, în schimb, să cer scuze în numele abatelui, strigă el, trăind intens fiecare vorbă.
Rămase o clipă înclinat. Mesenii aşteptară să-şi termine clovneria. Însă el ridică brusc din umeri, se aşeză şi înfipse furculiţa într-o pasăre aburindă de pe platoul pe care un novice îl depusese în faţa lui. Rupse un copan şi muşcă din el cu multă poftă. Ceilalţi îl priviră fără grai.
— Presupun că ai dreptate să nu-mi accepţi scuzele prezentate în numele lui, i se adresă el în cele din urmă lui Thon Taddeo.
Savantul roşi imperceptibil.
— Vierme ce eşti, înainte de a te zvârli afară, să vedem motivele mai profunde ale acestei fărădelegi, spuse Gault.
Poetul mişcă din cap încoace şi încolo şi continuă să mestece gânditor.
— Chiar că-s foarte adânci, recunoscu el.
Într-o bună zi, Gault are să te spânzure de picioare, cugetă Dom Paulo.
Însă preotul mai tânăr era vizibil deranjat şi se străduia să agraveze incidentul ad absurdum pentru a găsi motive întemeiate de a-l strivi pe nesăbuit.
— Cere-ţi scuze cum se cuvine în numele gazdei tale, spuse el poruncitor. Şi, înainte de a pleca, să ne explici şi nouă ce te-a apucat.
— Dă-i pace, părinte, dă-i pace, se grăbi Dom Paulo să-l liniştească.
Poetul zâmbi recunoscător către abate.
— Nu-i nimic, Sfinţia Ta, spuse el. Nu mă deranjează deloc să-mi cer scuze în numele tău. Tu ceri scuze în numele meu, eu într-al tău; nu-i aşa că reprezintă un exerciţiu comod de milostenie şi bunăvoinţă? Nimeni nu mai e silit să se scuze pentru propriile fapte, lucru ce umileşte întotdeauna. Folosind sistemul meu, fiecare este iertat şi nimeni nu mai trebuie să se scuze personal.
Doar ofiţerii păreau să aprecieze remarcile Poetului drept amuzante. După câte se vedea, simpla anticipare a umorului era suficientă pentru a crea iluzia de umor, iar comicul putea stârni râsul prin gesturi şi expresii, indiferent ce-ar fi spus. Thon Taddeo rămăsese cu un zâmbet uscat întipărit pe chip, însă expresia lui amintea de aceea a omului care priveşte evoluţia stângace a unui animal dresat.
— Sfinţia Ta, în felul ăsta, continuă Poetul, dacă-i ingădui umilului tău sevitor să te ajute, n-ar mai trebui să-ţi torni cenuşă-n cap. Ca Avocat Apărător al tău, de pildă, m-ai putea delega să prezint scuze faţă de oaspeţi importanţi pentru existenţa păduchilor. Iar păduchilor, pentru neaşteptare schimbare de meniu.
Abatele îl fulgeră cu privirea şi îşi reţinu în frâu dorinţa de a strivi degetul mare al Poetului sub călcâiul sandalei. Îl lovi în schimb peste gleznă, însă nebunul nu se potoli.
— Aş lua asupra mea toate păcatele tale, desigur, spuse el, clefăind carnea copanului. E un sistem grozav, pe care mă pregăteam să ţi-l pun la dispoziţie, Prea Distinse Savant. Sunt convins că l-ai fi găsit convenabil. Mi s-a dat de înţeles că sistemele logicii şi metodologiei trebuie create şi puse la punct înainte ca ştiinţa să progreseze. Iar sistemul meu de scuze negociabile şi transferabile ţi-ar fi fost deosebit de util, Thon Taddeo.
— Ar fi fost?
— Da. Mare păcat. Cineva mi-a furat capra cu creştetul albăstrui.
— Capră cu creştetul albăstrui?
— Era cheală ca şi Hannegan, Luminăţia-Ta, şi albastră ca nasul fratelui Armbruster. Vroiam să-ţi dăruiesc animalul acela, dar nu ştiu ce ticălos mi l-a şterpelit înainte de sosirea ta.
Abatele strânse din dinţi şi-şi ţinu călcâiul gata să lovească în piciorul desculţ al Poetului. Thon Taddeo se încruntă uşor, dar părea hotărât să descâlcească înţelesul obscur al spuselor Poetului.
— Avem nevoie de-o capră cu creştetul albastru? îl întrebă pe asistentul său.
— Nu înţeleg la ce ne-ar trebui aşa ceva, domnule, răspunse acesta.
— Dar nevoia e evidentă, reluă Poetul. Se spune că scrieţi ecuaţii care într-o bună zi vor reface lumea. Am auzit că sosesc zorii unei noi lumi. Dacă e să se facă lumină, atunci cineva trebuie să poarte toată vina pentru bezna trecutului.
— Aha, şi de-aceea ţapul! Thon Taddeo aruncă o privire către abate. Ce glumă proastă! De ceva mai bun nu e-n stare?
— Te rog să reţii că nu l-a angajat nimeni să facă asemenea glume. Mai bine discutăm ceva mai inteli…
— A, nu, nu! se opuse Poetul. M-ai înţeles greşit, Luminăţia-ta. Capra trebuie pusă în altar şi onorată, nu învinovăţită! Puneţi-i pe cap coroana pe care v-a trimis-o Sflntul Leibowitz şi mulţumiţi-i pentru lumina care apare. Apoi puneţi-l pe Leibowitz să ispăşească şi goniţi-l în deşert. În felul acesta, nu va fi silit să poarte şi-a doua coroană. Cea cu spini. Răspundere, parcă aşa se cheamă.
Ostilitatea Poetului răbufnise la suprafaţă şi de-acum nici nu mai încerca să lase impresia că glumeşte. Thon Taddeo îl privi cu ochi îngheţaţi. Călcâiul abatelui pluti din nou pe deasupra degetului Poetului şi iar, parcă împotriva voinţei sale, i se făcu milă.
— Şi când armata patronului tău va veni să pune mâna pe această abaţie, spuse Poetul, capra poate fi dusă în curte şi învăţată să behăie: „Nimeni n-a fost aici, nimeni, în afară de mine”, ori de câte ori apare câte-un străin.
Cu un mârâit furios, unul dintre ofiţeri dădu să se ridice de pe scaun şi mâna îi alunecă instinctiv către sabie. Dezlipi mânerul de teacă şi câţiva centimetri de oţel sticliră ameninţător către Poet. Thon îl prinse de încheietură şi încercă să împingă sabia înapoi în teacă, dar simţi o împotrivire, de parcă ar fi tras de braţul unei statui din marmură.
— A, spadasin şi, pe deasupra, proiectant! îl provocă Poetul, arătând că nu-i e frică de moarte. Schiţele tale privind sistemul de apărare al abaţiei dovedesc o evoluţie artistică…
Ofiţerul lăsă să-i scape o sudalmă şi scoase sabia cu totul din teacă. Tovarăşii săi îl reţinură înainte de a apuca să atace. Din rândurile congregaţiei se auzi un vaier de uimire când călugării speriaţi săriră în picioare. Poetul continua să zâmbească netemător.