Thon Taddeo zâmbi îngăduitor, deşi nu califică propunerea ca fiind de-a dreptul copilărească.
— Mă tem că nu, dar mă voi interesa, răspunse el pe un ton care arăta clar că n-o va face.
— Mulţumesc, spuse călugărul şi se aşeză cu sfiiciune.
— Probabil că cea mai îndrăzneaţă cercetare este totuşi desfăşurată de prietenul meu, Thon Esser Shon, continuă înţeleptul. Reprezintă o încercare de a sintetiza materia vie. Thon Esser speră să creeze protoplasmă vie folosind doar şase elemente de bază. Această lucrare ar putea conduce la — poftim? Aveţi o întrebare?
Un călugăr din rândul al treilea se ridicase şi tocmai se înclina către vorbitor. Abatele întinse capul în faţă, îşi miji ochii să vadă mai bine şi, spre groaza lui, îl recunoscu pe fratele Armbruster, bibliotecarul.
— Vă rog să-i faceţi un hatâr unui bătrân, hârâi călugărul, rostind cuvintele greoi, cu o intonaţie monotonă. Acest Thon Esser Shon, care se mărgineşte la doar şase elemente, e foarte interesant. Mă întrebam dacă… i se îngăduie să-şi folosească ambele mâini?
— Păi, eu… Thon Taddeo făcu o pauză şi se încruntă.
— Şi aş mai vrea să ştiu, urmă Armbruster cu glas egal şi domol, dacă această minunată faptă trebuie realizată din poziţie şezând, stând în picioare ori culcat. Ori poate călare pe cal, suflând în acelaşi timp în două trompete?!
Novicii nu-şi putură reţine chicotelile. Abatele se ridică grăbit.
— Frate Armbruster, ai fost prevenit. Până nu-ţi ceri scuze, vei fi excomunicat de la masa comună. Poţi aştepta în Capela Sfintei Fecioare.
Bibliotecarul făcu o nouă plecăciune şi se strecură tăcut afară din sală, păşind cu umilinţă, dar având o licărire de triumf în ochi. Abatele se scuză în şoaptă faţă de savant, dar privirea acestuia deveni dintr-o dată glacială.
— În concluzie, spuse el, v-am prezentat pe scurt speranţele pe care, după părerea mea, şi le pune lumea în revoluţia intelectuală ce abia a început. Cu ochi febrili, privi roată la membrii asistenţei şi vocea trecu de la tonul laconic la ritmuri înflăcărate. Stăpâna noastră de până acum a fost Ignoranţa. De la moartea imperiului, ea a rămas netulburată pe tronul destinat Omului. Dinastia ei e veche de când lumea. Dreptul ei de a domni e considerat legitim. Aşa au afirmat şi înţelepţii din vechime.
Ziua de mâine însă va întrona un alt prinţ. Înţelepţi şi oameni de ştiinţă îl vor susţine pe domnitor, iar universul va ajunge să-i cunoască puterea. Numele său e Adevărul. Imperiul său va cuprinde întregul Pământ. Iar stăpânirea Omului asupra Pământului se va reînnoi. Peste un secol, oamenii vor zbura prin aer cu păsări mecanice. Vehicule din metal vor alerga pe drumuri din piatră făcută de om. Vor exista clădiri de treizeci de etaje, nave care vor coborî în adâncul mării, maşini care să facă toată munca.
Şi cum se va petrece asta? Făcu o pauză şi-şi coborî vocea. Din nefericire, la fel cum apar toate schimbările. Şi-mi pare rău că va fi aşa. Prin violenţă şi revoltă, prin foc şi furie dezlănţuită, fiindcă nici o transformare a lumii nu are loc în mod paşnic.
Aruncă o privire în jur, întrucât între călugări se iscase un murmur uşor.
— Aşa va fi. Noi nu dorim asta.
— Dar de ce?
— Ignoranţa e atotputernică. Mulţi nu vor avea de câştigat din detronarea ei. Sunt nenumăraţi aceia care se îmbogăţesc graţie domniei ei întunecate. Curtea îi este alcătuită dintre aceştia, iar în numele său unii guvernează şi înşeală, se îmbogăţesc şi-şi trec puterea din tată-n fiu. Se tem până şi de ştiinţa de carte, întrucât cuvântul scris reprezintă un alt canal de comunicare ce i-ar putea ajuta pe duşmanii lor să devină uniţi. Armele lor sunt bine ascuţite şi le folosesc cu pricepere. Aceştia vor aduce războaiele pe lume atunci când interesele lor vor fi primejduite, iar violenţa ce va urma are să dăinuie până când structura societăţii, aşa cum există ea în prezent, se va transforma în ruine şi se va naşte o societatea nouă. Îmi pare rău. Dar astfel văd eu lucrurile.
Vorbele lui aduseră o nouă tăcere mohorâtă în sală. Dom Paulo simţi cum i se năruie speranţele, fiindcă profeţia exprima părerile probate de cunoaştere ale savantului. Thon Taddeo avea cunoştinţă de planurile militare ale monarhului său. Putea alege: să le aprobe, să le respingă sau să le considere drept fenomene impersonale pe care, asemenea inundaţiilor, foametei sau furtunilor, nu le putea influenţa în nici un fel.
Era evident, prin urmare, că le accepta drept inevitabile, pentru a se feri de a emite o judecată morală. Să fie sânge, arme şi plânsete…
Cum de putea un asemenea om să-şi calce în picioare conştiinţa şi să abdice de la răspunderea ce-o avea?, şi încă atât de uşor! Gândul îl făcu pe abate să se cutremure.
Dar apoi îşi reaminti cuvintele: Fiindcă în vremurile acelea Dumnezeu îi îngăduise pe înţelepţi să cunoască mijloacele prin care însăşi lumea să poată fi distrusă…
Tot El le îngăduise să ştie şi cum ar putea fi salvată şi, ca întotdeauna, le permisese să aleagă singuri. Pesemne că toţi aleseseră la fel ca Thon Taddeo acum. Să se spele pe mâini în faţa mulţimilor. Îngrijiţi-vă singuri. Ca nu cumva să fie ei înşişi crucificaţi.
Dar fuseseră oricum crucificaţi. Lipsiţi de orice demnitate. Întotdeauna e cineva bătut în cuie pe ea şi lăsat să atârne, iar dacă alunecă, i se bat din nou…
Se lăsă o tăcere profundă. Savantul terminase de vorbit.
Abatele privi prin sală. Jumătate dintre călugări căutau din ochi către intrare. La început nu reuşi să distingă nimic.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă în şoaptă pe Gault.
— A sosit un bătrân bărbos şi purtând un şal, sâsâi Gault. Seamănă cu… Nu, nu-i adevărat…
Dom Paulo se ridică şi păşi către partea din faţă a podiumului pentru a privi la silueta neclară, învăluită în umbre. Apoi ridică puţin glasuclass="underline"
— Benjamin?
Silueta făcu o mişcare. Îşi înfăşură mai strâns şalul în jurul umerilor schilozi şi păşi şontâcăit spre lumină. Se opri iar, bolborosind ceva în barbă şi se uită roată; apoi privirea lui căzu pe savantul aflat la tribună.
Rezemându-se într-un toiag strâmb, bătrânul slăbănog păşi chinuit către tribună, fără să-şi dezlipească ochii de la bărbatul care stătea dinapoia ei. Thon Taddeo îl privi la început cu o uimire amuzată, însă când văzu că nimeni nu se clinteşte şi nu vorbeşte, pe măsură ce bătrânul se apropia de el, începu să pălească. Chipul bărbos radia ferocitatea plină de speranţă a unei dorinţe fierbinţi şi atotputernice care ardea cu mai multă forţă în el decât principiul vieţii care ar fi trebuit să se ridice de mult la ceruri.
Bătrânul se dădu aproape de tribună, se opri. Ochii îl măsurară pe vorbitorul tulburat. Buzele îi tresăriră. Zâmbi. Întinse o mână tremurândă către savant. Thonul se trase înapoi, pufnind dispreţuitor.
Pustnicul se dovedi agil. Urcă dintr-un salt pe podium, ocoli tribuna şi-l apucă pe savant de braţ.
— Ce-i nebunia…?
Benjamin îi frământă braţul, privind în acelaşi timp în ochii savantului.
Chipul i se înnegura. Strălucirea păli. Lăsă braţul să cadă. Pe măsură ce speranţa i se stingea, din plămânii bătrâni şi uscaţi se auzi un oftat lung şi îndurerat. Pe faţă îi reveni surâsul etern cunoscător al Bătrânului Evreu de pe Munte. Se întoarse către adunare, îşi azvârli braţele în lături şi ridică grăitor din umeri.