— Nici acesta nu este El, le spuse cu dezamăgire în glas, apoi ieşi şchiopătând.
După aceea, ceremonia îşi pierdu orice solemnitate.
21
Mesagerul sosi cu veşti întunecate în cea de-a zecea săptămână a şederii lui Thon Taddeo la abaţie. Capul dinastiei de Laredo poruncise ca trupele Texarkanei să fie evacuate neîntârziat din regatul său. În aceeaşi noapte, regele muri otrăvit şi între Laredo şi Texarkana se declară stare de beligerantă. Războiul nu avea să dureze mult. Se putea presupune cu oarecare certitudine că războiul se încheiase la o zi după ce începuse şi că Hannegan stăpânea acum toate pământurile şi popoarele de la Fluviul Roşu până la Rio Grande.
Situaţia aceasta fusese anticipată, dar nu şi alte veşti.
Hannegan al II-lea, prin Voinţa Domnului, Primar, Vicerege al Texarkanei, Apărător al Credinţei şi Păstor Suprem al Câmpiilor, după ce-l găsise pe monseniorul Marcus Apollo, nunţiu papal, vinovat de „trădare” şi spionaj, poruncise ca el să fie spânzurat, iar apoi, înainte de a-şi da duhul, să fie dat jos din ştreang, tras pe roată, sfârtecat în patru şi jupuit, drept pildă pentru cei care ar mai încerca să submineze statul Primarului. Îmbucătăţit, trupul preotului fusese azvârlit la câini.
Nici nu mai era nevoie ca mesagerul să adauge că Texarkana fusese pusă sub interdict absolut printr-un decret papal care cuprindea şi câteva aluzii confuze, dar ameninţătoare la Regnans in Excelsis, o bulă emisă în secolul al şaisprezecelea, care poruncea detronarea unui monarh. Deocamdată nu existau ştiri despre contramăsurile întreprinse de Hannegan.
În Câmpii, forţele laredane vor trebui acum să poarte lupte cu triburile nomade pentru a se întoarce acasă, iar odată ajunşi la propriile graniţe, se vor vedea siliţi să depună armele, fiindcă naţiunea şi neamul lor erau ostatece.
— Tragică poveste! constată Thon Taddeo, cu o sinceritate aproape evidentă. Ţinând seama de naţionalitatea mea, mă ofer să plec imediat.
— De ce? întrebă Dom Paulo. Doar nu aprobi acţiunile lui Hannegan, sau mă înşel?
Savantul ezită, apoi clătină din cap. Privi în jur să se asigure că nu trăgea nimeni cu urechea la discuţia lor.
— Personal, le condamn. Dar în public… Ridică din umeri. Trebuie să mă gândesc la colegiu. Dacă s-ar pune doar problema propriei mele vieţi, atunci…
— Înţeleg.
— Pot să îndrăznesc a-mi spune părerea în secret?
— Desigur.
— Atunci cineva ar trebui să avertizeze Noua Romă să nu mai lanseze ameninţări fără acoperire. Hannegan e în stare să crucifice câteva zeci de Marcus Apollo.
— În acest caz, noii martiri vor ajunge în Ceruri; Noua Romă nu lansează ameninţări fără acoperire.
Thon Taddeo oftă.
— Mi-am închipuit că aşa veţi privi lucrurile, însă eu îmi reînnoiesc oferta de a pleca.
Semnele rupturii apăruseră. După aceea, savantul preferă să rămână mai mult singur, discutând arareori cu călugării. Relaţia lui cu fratele Kornhoer deveni vădit rece, deşi inventatorul îşi petrecea o oră-două în fiecare zi pentru întreţinerea şi verificarea dinamului şi lămpii şi pentru a se ţine la curent cu progresele înregistrate de Thon în munca lui, care se desfăşura acum cu o grabă neobişnuită. Ofiţerii se aventurau arareori afară din casa de oaspeţi.
Apărură şi semne ale exodului din regiune. Dinspre Câmpii veneau mereu zvonuri tulburătoare. Oamenii din satul Sanly Bowitts îşi găsiră motive pentru a pleca pe neaşteptate în pelerinaje ori în vizite spre alte meleaguri. Până şi vagabonzii şi cerşetorii părăseau localitatea. Ca întotdeauna, neguţătorii şi meşteşugarii se văzură siliţi să aleagă între a-şi lăsa bunurile la îndemâna tâlharilor şi hoţilor sau a rămâne locului ca să şi le vadă prădate.
Un comitet cetăţenesc, în frunte cu primarul satului, veni în vizită la abaţie pentru a solicita adăpost pentru localnici în eventualitatea unei invazii.
— Sfatul meu hotărât, le spuse abatele după câteva ore de tratative, este următoruclass="underline" vom primi toate femeile, copiii, invalizii şi bătrânii fără a ne opune. Dar în ce-i priveşte pe bărbaţii în stare să ia arma în mână, vom judeca fiecare caz în parte şi pesemne că pe unii îi vom izgoni.
— De ce? întrebă primarul.
— Ar trebui să-ţi fie limpede de ce, mai cu seamă ţie! spuse Dom Paulo tăios. S-ar putea să fim şi noi atacaţi, dar dacă nu suntem asaltaţi direct, noi vrem să rămânem deoparte. Nu voi îngădui ca acest loc să fie folosit drept garnizoană de unde să se lanseze un contraatac, chiar dacă singurul atac este îndreptat împotriva satului. Deci, în cazul bărbaţilor capabili să ia arma în mână, va trebui să insistăm asupra unui legământ, să apere abaţia sub comanda noastră. Şi vom hotărî noi înşine dacă un legământ poate fi crezut ori nu.
— Nu mi se pare cinstit! urlă un membru al comitetului. Veţi face discriminări…
— Doar împotriva acelora în care nu ne putem încrede. Ce s-a întâmplat? Speraţi să ţineţi ascunsă o forţă de rezervă aici? Ei bine, nu voi permite aşa ceva. N-o să vă instalaţi o parte a miliţiei oraşului tocmai aici. Acestea sunt ultimele mele cuvinte.
Aşa stând lucrurile, comitetul nu putu să refuze ajutorul ce li se oferea. Nimeni nu se mai opuse. Dom Paulo era dispus să-i primească pe toţi dacă se ajungea la o asemenea situaţie, dar pentru moment voia să zădărnicească planurile prin care sătenii aveau de gând să amestece abaţia în strategii militare. Mai târziu vor apărea şi ofiţeri din Denver, cu rugăminţi similare; pe ei i-ar interesa mai degrabă să salveze regimul politic decât vieţi umane. Era hotărât să le dea acelaşi răspuns.
Deşertul începu să colcăie de rătăcitori veniţi dinspre răsărit. Neguţători, vânători şi păstori, mergând spre apus, aduceau veşti de la Câmpie. Molima bântuia printre turmele nomazilor ca un foc dezlănţuit în preerie; foametea părea inevitabilă. După prăbuşirea dinastiei laredane, trupele se spărseseră în două, ca urmare a unei revolte. O parte dintre soldaţi se întorceau acasă, aşa cum li se poruncise, în vreme ce alţii se puseseră sub un cumplit jurământ să mărşăluiască împotriva Texarkanei şi să nu se oprească decât după ce-i luau capul lui Hannegan ori piereau în această încercare. Slăbiţi de schismă, laredanii erau treptat decimaţi de raidurile de hărţuială ale războinicilor Ursului Turbat, însetaţi să se răzbune împotriva celor ce le adusese molima. Se zvonea că, în generozitatea sa, Hannegan se oferise să transforme neamurile Ursului Turbat în dependenţi supuşi, dar numai dacă jură credinţă faţă de legile „civilizate”, îi acceptă consilierii în sfaturile lor şi îmbrăţişează religia creştină. „Supuneţi-vă ori muriţi de foame” era soarta pe care destinul şi Hannegan o ofereau popoarelor de păstori. Multe vor prefera să piară de foame decât să se plece în faţa unui stat agrar-ne-guţătoresc. Se spunea că Hongan Os îşi urla sfidarea spre miazăzi, miazănoapte şi spre ceruri; pe ultima dintre acestea o împlinea arzând câte un şaman pe zi pentru a-i pedepsi pe zeii tribali care-l trădaseră. Ameninţa că va deveni creştin doar dacă zeii creştini îl vor ajuta să-şi măcelărească vrăjmaşii.
Poetul dispăru de la abaţie în timpul scurtei vizite a unui grup de păstori. Thon Taddeo observă primul absenţa Poetului din casa de oaspeţi şi se înteresă de soarta versificatorului călător.