Dom Paulo se încruntă surprins.
— Eşti sigur că a plecat? întrebă el. De multe ori îşi petrece zilele prin sat sau se duce pe podiş să se ia la harţă cu Benjamin.
— Lipsesc lucrurile, spuse thonul. A dispărut totul din camera lui.
Abatele se strâmbă.
— E semn rău când pleacă Poetul. Fiindcă veni vorba, dacă lipseşte cu adevărat, atunci te-aş sfătui să-ţi faci imediat inventarul propriilor lucruri.
Thon Taddeo privi gânditor în zare.
— Deci asta-i calea pe care au luat-o ghetele mele…
— Neândoielnic.
— Le-am trimis să fie lustruite. Nu mi-au fost înapoiate. S-a întâmplat în ziua când voia să-mi dărâme uşa.
— Să-ţi dărâme… cine, Poetul!
Thon Taddeo chicoti.
— Regret, dacă i-am făcut o glumă. Am luat ochiul de sticlă. Vă amintiţi seara în care l-a lăsat pe masa din refectoriu?
— Da.
— Eu l-am luat.
Îşi desfăcu băierile pungii, cotrobăi prin ea o clipă, apoi aşeză globul ocular al Poetului pe biroul abatelui.
— Ştia că eu i l-am luat, dar am negat mereu. De atunci încoace am glumit cu el, născocind chiar zvonul că în realitate era vorba de ochiul de mult dispărut al idolului Bayring şi că ar trebui înapoiat muzeului. După o vreme, a devenit tare nestăpânit. Sigur că aveam de gând să i-l dau înapoi, înainte de a pleca spre casă. Credeţi că se va întoarce după plecarea noastră?
— Mă îndoiesc, spuse abatele cuprins de un vag fior, când ochii îi căzură pe globul de sticlă. Dar, dacă vrei, îl voi păstra. Deşi e la fel de probabil să apară tocmai în Texarkana, căutându-l acolo. Susţine că-i un talisman cu puteri deosebite.
— Cum asta?
Dom Paulo zâmbi.
— Spune că vede mult mai bine când îl poartă.
— Ce prostie! Thon Taddeo tăcu o clipă; evident, oricând dispus să ia în consideraţie vreo idee, indiferent cât de stranie ar fi fost ea, se gândi, apoi adăugă: Nu-i absurd? Decât dacă umplerea orbitei goale influenţează cumva muşchii ambilor ochi. Aşa pretinde el?
— Jură că nu poate vedea la fel de bine fără el. Afirmă că trebuie să-l poarte pentru a percepe „inţelesurile adevărate”, deşi îi provoacă dureri cumplite de cap când îl ţine mult. Dar nimeni nu ştie vreodată când spune adevăruri, născociri ori alegorii. Dacă născocirile sunt îndeajuns de meşteşugite, mă îndoiesc că Poetul va recunoaşte existenţa vreunei deosebiri între ele şi realitate.
Thon Taddeo surâse enigmatic.
— Când era ieri în faţa uşii mele, a urlat că eu am mai multă nevoie de ochi decât el. Asta-mi pare a sugera că-l socoteşte a fi, în sine, un fetiş cu puteri mari, bun pentru oricine. Mă-ntreb de ce.
— A spus că tu ai nevoie de el? Ha-ha!
— Ce vă amuză?
— Iartă-mă. Probabil c-a vrut să te insulte. Prefer să nu fac efortul de a-ţi explica insulta Poetului; m-ar putea face părtaş la ea.
— Nicidecum. Sunt curios să aflu.
Abatele aruncă o privire către imaginea Sfântului Leibowitz, aflată în colţul încăperii.
— Poetul folosea ochiul de sticlă drept etern subiect de glumă. Când voia să ia o hotărâre, sau să cugete la ceva, sau să analizeze o părere, obişnuia să şi-l aşeze în orbită. Şi-l scotea din nou când vedea ceva ce-l nemulţumea, când se prefăcea că trece vreo întâmplare cu vederea ori când vroia să facă pe prostul. Când îl purta, îşi schimba şi firea. Fraţii începuseră să-i spună „conştiinţa Poetului”, iar el accepta gluma asta. Uneori ţinea lecţii şi demonstraţii despre avantajele unei conştiinţe de circumstanţă. Pretindea că era posedat de o obligaţie frenetică — ceva banal, de obicei, cum ar fi îndemnul de a bea o sticlă de vin.
Purtând ochiul, mângâia sticla de vin, îşi lingea buzele, gemea şi gâfâia, apoi îşi retrăgea mâna ca ars. În cele din urmă, dorinţa îl stăpânea din nou. Înşfăca sticla, îşi turna un degetar într-o cupă şi se desfăta pe lângă el vreme de o secundă. Iar atunci conştiinţa revenea şi el arunca vinul cât colo. Curând după aceea se uita cu jind la vin, începea să geamă şi să saliveze, dar încă se lupta cu dorinţa — abatele pufni în râs fără să vrea — şi era înfiorător să-l urmăreşti. Când, în cele din urmă, era istovit, îşi scotea ochiul de sticlă. De îndată ce nu-l mai avea, se calma ca din senin. Constrângerea înceta să mai fie obligatorie. Redevenit rece şi arogant, îşi lua sticla, privea în jur şi râdea.
„Oricum o s-o fac”, obişnuia să spună. Apoi, deşi toată lumea se aştepta s-o bea, el arbora un zâmbet senin şi-şi turna vinul din sticlă în cap. Avantajul unei conştiinţe detaşabile, înţelegi?
— Deci el îşi închipuie că mi-e mai necesar decât lui.
Dom Paulo ridică din umeri.
— E doar Poetul-puşlama!
Savantul pufni amuzat. Împunse cu degetul sferoidul din sticlă şi-l rostogoli de-a latul biroului. Deodată izbucni în râs.
— Mărturisesc că-mi place. Cred că ştiu cui i-ar fi de mai mult folos decât Poetului. Probabil că-l voi păstra. Îl luă între degete, îl aruncă în sus şi-l prinse, apoi privi pe furiş către abate.
Paulo se mulţumi să ridice din nou din umeri.
Thon Taddeo lăsă ochiul să cadă în pungă.
— I-l înapoiez dacă va veni să mi-l ceară. Şi apropo de asta, vroiam să vă spun: munca mea aici e aproape terminată. Peste câteva zile vom pleca.
— Nu te sperie luptele ce se dau pe Câmpii?
Thon Taddeo se încruntă spre perete.
— Urmează să facem tabără la un munte izolat, situat la vreo săptămână de mers călare de aici. Un grup de, ăă… escorta noastră ne va întâmpina acolo.
— Sper din inimă că de când ai încheiat aranjamentele şi până în prezent, spuse abatele gustând izul politicos de ferocitate al gândului, grupul de escortă nu şi-a schimbat orientarea politică. În asemenea vremuri, e din ce în ce mai greu să deosebeşti vrăjmaşii de prieteni.
Thon Taddeo roşi.
— Mai ales dacă ei vin din Texarkana, vreţi să spuneţi?
— N-am spus asta.
— Părinte, să fim cinstiţi unul faţă de celălalt. Nu pot lupta împotriva prinţului care face posibilă munca mea, indiferent ce cred eu despre orientările sau politica lui. Las impresia că-l sprijin, de formă, ori că nu-l bag în seamă, de dragul colegiului. Dacă-şi va întinde stăpânirea, colegiul ar putea să profite de asta. Dacă şi colegiul prosperă, omenirea va scoate un profit de pe urma eforturilor noastre.
— Cei ce vor supravieţui, probabil.
— Adevărat, dar acest lucru rămâne valabil în orice caz.
— Ba nu, nu… Acum douăsprezece secole nici măcar supravieţuitorii n-au tras vreun profit. Trebuie s-o luăm mereu de la capăt?
Thon Taddeo făcu un gest de neputinţă.
— Şi eu ce pot face? întrebă el iritat. Hannegan e prinţul, nu eu.
— Dar tu promiţi să restitui Omului puterea de a controla natura. Cine va hotărî modul de folosire a puterii pentru a controla stihiile naturale? Cine va folosi forţa? în ce scop? Cum o veţi ţine în frâu? Asemenea hotărâri pot fi încă luate. Dar dacă tu şi grupul tău nu le luaţi acum, curând le vor lua alţii în locul vostru. Spui că omenirea va profita. Cine va plăti prin suferinţă? Un oarecare prinţ care-şi semnează scrisorile cu X? Sau chiar crezi că universitatea se poate ridica deasupra ambiţiilor lui, atunci când îşi va da seama că reprezentaţi o valoare pentru el?