Dom Paulo nu se aşteptase să-l convingă. Dar, cu tristeţe apăsătoare în suflet, observă răbdarea infinită cu care Thon îl ascultă până termină ce avea de spus; era toleranţa unui om ce ascultă o argumentare pe care, spre propria-i mulţumire, a respins-o de mult.
— Sugerezi, de fapt, să mai aşteptăm puţin, spuse savantul. Adică să dizolvăm colegiul ori să-l mutăm în deşert şi, într-un fel sau altul — lipsiţi de aur şi argint care să ne slujească — să reînviem o ştiinţă teoretică şi experimentală încet şi dureros, fără a spune-o nimănui. Adică s-o păstrăm pentru ziua în care Omul va deveni bun, pur, sfânt şi înţelept.
— Nu exact asta am vrut…
— N-ai vrut să spui exact acest lucru, dar aşa am înţeles eu din cuvintele dumitale. Ascundeţi ştiinţa cât mai departe, nu încercaţi s-o aplicaţi, nu încercaţi să faceţi nimic până când omul nu va deveni sfânt. Ei bine, nu vom reuşi. Aţi făcut-o voi înşivă aici, în această abaţie, generaţii întregi.
— Noi n-am ascuns nimic.
— N-aţi ascuns, dar aţi trecut ştiinţa sub tăcere şi nimeni n-a ştiut că ea există; n-aţi făcut nimic cu ea.
Un val de furie aprinse ochii preotului.
— Cred că a sosit clipa să-l cunoşti pe fondatorul nostru, mormăi el şi arătă cu degetul spre sculptura în lemn din colţ. Înainte ca lumea să înnebunească, a fost om de ştiinţă ca şi tine şi a fugit să-şi caute scăparea. El a întemeiat acest Ordin pentru a salva ce se mai putea din documentele fostei civilizaţii. „Salvate” din faţa a ce şi pentru ce? Uite-l unde stă, vezi licărirea focului? Cărţile? Aşa de puţin dorea lumea ştiinţa pe vremea aceea şi secole de-a rândul mai apoi… Prin urmare, a murit pentru noi. Legenda spune că atunci când l-au stropit cu motorină, el le-a cerut o cană din ea. Oamenii şi-au închipuit că o ia drept apă şi-au râs, dar i-au dat. El a bine-cuvântat-o — unii spun că motorina s-a preschimbat în vin când a făcut semnul crucii — iar apoi a rostit: Hic est enim calix Sanguinis Mei şi a băut-o înainte să fie spânzurat şi ars. Să-ţi citesc o listă a martirilor noştri? Să numesc toate bătăliile pe care le-am purtat pentru a păstra intacte aceste documente? Pe toţi călugării care au orbit în camera copiştilor? Pentru tine? Şi totuşi afirmi că n-am făcut nimic cu ştiinţa, am trecut-o sub tăcere.
— Nu cu intenţie, se scuză savantul, dar de fapt asta aţi făcut şi tocmai din motivele care, după părerea dumneavoastră, ar trebui să mă anime şi pe mine. Părinte, dacă încercaţi să păstraţi cunoaşterea până când oamenii vor deveni mai înţelepţi, lumea n-o va avea niciodată.
— Constat că neînţelegerea e fundamentală! spuse îmbufnat abatele. A-l sluji mai întâi pe Dumnezeu sau pe Hannegan, asta-i alegerea pe care trebuie s-o faci.
— Atunci, nu prea am de ales, răspunse Thon Taddeo. Aţi voi să lucrez pentru Biserică? Dispreţul din vocea lui era de netăgăduit.
22
Era joia din Octava Tuturor Sfinţilor. Pregătindu-se de plecare, Thon şi oamenii săi se găseau în subsol, sortându-şi notiţele şi hârtiile. În jurul lor se strânsese un mic grup de călugări şi, pe măsură ce momentul despărţirii se apropia, spiritul de amiciţie creştea. Deasupra capetelor, lampa cu arc încă mai sfârâia, umplând bilblioteca cu strălucirea ei alb-albăstruie şi orbitoare, iar echipa de novici ostenise învârtind dinamul acţionat manual. Lipsa de experienţă a novicelui care stătea în capul scării pentru a regla mereu arcul electric făcea ca lumina să pâlpâie nebuneşte; el îl înlocuise pe operatorul priceput care era ţintuit acum în infirmerie cu comprese reci pe ochi.
Thon Taddeo răspundea la întrebările privitoare la lucrarea sa cu mai puţină reţinere decât de obicei, făcând uitată teama de subiecte controversate, precum refractibilitatea luminii ori ambiţiile lui Thon Esser Shon.
— Acum, spuse el, dacă această ipoteză nu este lipsită de sens, există posibilitatea de a afla o confirmare prin metoda observării. Mi-am stabilit ipoteza cu ajutorul câtorva formule matematice noi, sau mai curând foarte vechi, sugerate de studierea Memorabiliei voastre. Ipoteza pare să ofere o explicaţie mai simplă asupra fenomenelor optice, dar, cinstit să fiu, la început n-am găsit modalitatea de a o testa. Fratele Kornhoer s-a dovedit de mare ajutor în această privinţă. Dădu din cap spre inventator şi-i zâmbi, apoi desfăcu o schiţă a dispozitivului de testare propus.
— Ce reprezintă? întrebă cineva după câteva momente de mirare.
— Ei bine, acesta e un grup de plăci din sticlă. Un fascicul de raze care loveşte grupul va fi parţial reflectat şi parţial transmis mai departe. Partea reflectată va fi polarizată. Acum reglăm aranjamentul pentru a reflecta lumina prin acest lucru, născut dintr-o idee a Fratelui Kornhoer, şi permitem luminii să cadă pe acest al doilea strat de plăci din sticlă. El este aşezat exact la unghi drept pentru a reflecta tot fasciculul polarizat şi nu transmite aproape nici o rază. Privind prin sticlă, abia dacă vedem lumina. Toate acestea au mai fost încercate. Acum însă, dacă ipoteza mea e corectă, închiderea acestui comutator la înfăşurarea de câmp a Fratelui Kornhoer va provoca o intensificare bruscă a luminii transmise. Dacă nu se verifică — ridică din umeri — atunci renunţăm la ipoteză.
— Mai curând aţi putea renunţa la înfăşurare, sugeră cu modestie fratele Kornhoer. Nu sunt sigur că va produce un câmp îndeajuns de puternic.
— Eu sunt sigur. Ai un simţ deosebit pentru astfel de lucruri. Mi se pare mai uşor să dezvolt o teorie abstractă decât să concep o modalitate practică de a o testa. Însă tu posezi darul remarcabil de a vedea totul în funcţie de şuruburi, sârme şi lentile, pe când eu rămân încă sclavul simbolurilor abstracte.
— Thon Taddeo, în primul rând mie nu mi-ar trece nicicând prin minte abstracţiuni.
— Frate, am alcătui o echipă bună împreună. Tare mult aş vrea să te alături colegiului nostru, măcar pentru o vreme. Crezi că abatele îţi va îngădui să pleci?
— Nici nu îndrăznesc să mă gândesc, murmură inventatorul, simţindu-se brusc stânjenit.
Thon Taddeo se întoarse către ceilalţi.
— Am auzit vorbindu-se de „fraţi în concediu”. Nu-i adevărat că unii membri ai comunităţii voastre lucrează temporar în alte părţi?
— Doar foarte puţini, Thon Taddeo, spuse un tânăr preot. Înainte, Ordinul punea funcţionari, scribi şi secretari la dispoziţia clerului, dar şi a curţilor regale sau ecleziastice. Dar asta s-a întâmplat pe vremea celor mai cumplite necazuri şi lipsuri de la abaţie. Fraţii care au lucrat astfel ne-au ajutat uneori să nu pierim de foame. Dar acum nu mai e nevoie şi a devenit un obicei rar folosit. Desigur, avem câţiva fraţi care studiază la Noua Romă, dar…
— Asta e! spuse Thon brusc entuziasmat. O bursă la colegiu pentru tine, Frate. Am discutat cu abatele vostru şi…
— Da? întrebă tânărul preot.
— Ei, deşi nu suntem de acord asupra unor lucruri, îi înţeleg unele puncte de vedere. Mă gândeam că un schimb de burse ar putea îmbunătăţi relaţiile. Se va prevedea o plată, desigur, şi sunt sigur că abatele ar putea folosi banii pentru o cauză bună.
Fratele Kornhoer îşi lăsă capul în pământ şi nu spuse nimic.
— Asta-i bună! Savantul începu să râdă. Nu pari prea încântat de invitaţie, Frate.
— Mă simt flatat, bineînţeles. Dar nu eu hotărăsc în astfel de chestiuni.
— Da, înţeleg asta. Dar n-aş îndrăzni să-i propun aşa ceva abatelui dacă ideea nu-ţi face plăcere.