Fratele Kornhoer ezită.
— Eu m-am dedicat religiei, recunoscu el în cele din urmă, adică unei vieţi de rugăciune. Noi socotim şi munca un fel de rugăciune. Dar obiectul de colo — şi făcu un gest către dinam — pentru mine e mai mult o joacă. Cu toate acestea, dacă Dom Paulo ar fi să mă trimită…
— Ai pleca cu inima îndoită, încheie savantul cu tristeţe în glas. Sunt sigur că aş putea convinge colegiul să-i trimită abatelui vostru cel puţin o sută de hannegani de aur pe an, cât te-ai afla printre noi. Eu… Tăcu şi privi în jur la expresiile de pe chipurile lor. Iertaţi-mă, am spus ceva rău?
Ajuns la jumătatea scării, abatele se opri o clipă şi privi cercetător la grupul din subsol. Câţiva călugări întoarseră capetele spre el. După câteva secunde, Thon Taddeo observă prezenţa abatelui şi o salută cu o înclinare din cap.
— Tocmai vorbeam despre dumneavoastră, Părinte, spuse el. Dacă aţi auzit cumva, aş dori să vă explic mai…
Dom Paulo clătină din cap.
— Nu-i nevoie.
— Dar aş vrea să…
— Nu poate aştepta? În clipa asta sunt grăbit.
— Desigur, spuse savantul.
— Mă întorc imediat. Urcă din nou scările. Părintele Gault îl aştepta în curte.
— Domne, au aflat deja? întrebă stareţul sumbru.
— N-am întrebat, dar sunt sigur că nu, răspunse abatele. Discută tot soiul de nimicuri. Ceva despre intenţia lor de a-l lua cu ei în Texarkana pe Fratele K.
— Atunci n-au auzit, asta-i sigur.
— Da. Unde-i acum?
— În casa de oaspeţi, Domne. Medicul e cu el. Delirează.
— Câţi dintre fraţi ştiu că-i aici?
— Vreo patru. Cântam Nona când a apărut la poartă.
— Spune-le celor patru să nu discute cu nimeni. Apoi alătură-te oaspeţilor noştri în subsol. Poartă-te frumos şi ai grijă să nu afle.
— Dar, Domne, n-ar trebui să-i anunţăm înainte de plecare?
— Ba da. Dar lasă-i întâi să-şi termine pregătirile. Ştii că asta nu-i va împiedica să se întoarcă. Dar, pentru a evita situaţiile stânjenitoare, să aşteptăm până în ultima clipa pentru a le spune. Ai la tine hârtia aceea?
— Nu, am lăsat-o împreună cu celelalte, în casa de oaspeţi.
— Mă duc să-l văd. Avertizează-i pe ceilalţi şi vezi de oaspeţi.
— Da, Domne.
Abatele porni spre casă. Când să intre, fratele farmacist tocmai ieşea din camera fugarului.
— Are să trăiască, Frate?
— Nu ştiu, Domne. Maltratări, înfometare, arsuri, febră, dacă vrea Domnul… Ridică din umeri a neputinţă.
— Pot să-i vorbesc?
— Sunt sigur că mai rău n-o să-i facă. Numai că vorbeşte incoerent.
Abatele intră în cameră şi închise uşa cu fereală.
— Frate Claret?
— Nu mai vreau, gâfâi bărbatul aflat pe pat. Pentru numele lui Dumnezeu, nu… V-am spus tot ce ştiu. L-am trădat. Acum daţi-mi pace.
Dom Paulo privi plin de milă la secretarul defunctului Marcus Apollo. Ochii îi căzu pe mâinile scribului. În locul unghiilor erau răni infectate.
Abatele se cutremură şi se întoarse spre măsuţa de lângă pat. În grămăjoara de hârtii şi lucruri personale găsi documentul tipărit grosolan, pe care fugarul îl adusese cu sine dinspre răsărit:
HANNEGAN PRIMARUL, prin Voia lui Dumnezeu: Suveran al Texarkanei, Împărat al statului Laredo, Apărător al Credinţei, Doctor în Drept, Căpetenie de Clanuri Nomade şi Păstor Suprem al Câmpiilor, către TOŢI EPISCOPII, PREOŢII ŞI PRELAŢII Bisericii de pe întreg cuprinsul Tărâmurilor Noastre legiuite, Salutări şi AVEŢI GRIJĂ, întrucât aceasta reprezintă LEGEA, cu alte cuvinte, spre ştiinţă:
(1) Deoarece un anumit prinţ străin, un anume Benedict al XXII-lea, Episcop al Noii Rome, considerând că-şi poate asuma o autoritate care de drept şi de fapt nu-i aparţine, asupra clerului acestei naţiuni, a îndrăznit, în primul rind, să pună Biserica din Texarkana sub sentinţa de interdict şi apoi să suspende această sentinţă, creând astfel mare confuzie şi neglijarea spirituală în rândurile credincioşilor, Noi, unicul domnitor legitim al acestui tărâm, acţionând în bună înţelegere cu un conciliu de episcopi şi de clerici, prin prezenta îl declarăm pe susnumitul prinţ şi episcop, Benedict al XXII-lea, drept eretic, simoniac, ucigaş, sodomit şi ateu, nedemn de recunoaştere de către Sfânta Biserică în ţările regatului Nostru, imperiu sau protectorat. Cel care îl slujeşte nu ne slujeşte pe Noi
(2) Dăm de ştire, prin urmare, că atât decretul de interdict, cât şi decretul de suspendare sunt considerate prin prezentul act ABOLITE, ANULATE, DECLARATE NULE ŞI FĂRĂ RELEVANŢĂ, fiindcă ele au fost lipsite de valabilitate dintru început…
Dom Paulo abia dacă-şi aruncă ochii pe restul textului. Nici nu avea nevoie să citească mai departe. Acel AVEŢI GRIJĂ poruncea legitimarea clerului din Texarkana, făcea din administrarea Cuminecăturii de către persoane neautorizate o crimă în faţa legii şi făcea din jurământul de credinţă supremă faţă de Primărie o condiţie pentru împuternicire şi recunoaştere. Actul era semnat nu numai cu semnul Primarului, dar şi de mâna câtorva „episcopi” ale căror nume erau necunoscute abatelui.
Azvârli documentul înapoi pe măsuţă şi se aşeză pe jos, alături de pat. Fugarul ţinea ochii deschişi, se holba doar la tavan şi respira gâfăit.
— Frate Claret?! întrebă abatele blând. Frate…
În subsol, ochii savantului se aprinseseră de exuberanţa necugetată a specialistului care dă năvală în domeniul altuia, doar de dragul de a răspândi neclarităţile peste tot.
— În realitate, da! spuse el ca răspuns la întrebarea unui novice. Chiar am găsit aici o sursă care, cred eu, ar trebui să prezinte interes pentru Thon Maho. Desigur, eu nu sunt istoric, dar…
— Thon Maho? E cel care, hm, încearcă să corecteze Geneza? întrebă părintele Gault, strâmbându-se.
— Da, el e… Începu savantul, se întrerupse şi tresări când îl văzu pe Gault.
— Nu-i nimic, spuse preotul şi chicoti. Mulţi dintre noi considerăm Geneza mai mult sau mai puţin alegorică. Ce-ai descoperit?
— Am găsit un fragment dinainte de Potop care sugerează un concept foarte revoluţionar, după părerea mea. Dacă am interpretat corect cele citite acolo, Omul nu a fost creat decât cu puţin timp înainte de prăbuşirea ultimei civilizaţii.
— Poof-tiim? Şi-atunci care e originea civilizaţiei?
— În nici un caz umanitatea. A fost creată de o rasă care a dispărut în timpul Potopului Focului.
— Dar Sfânta Scriptură vorbeşte despre evenimente petrecute cu mii de ani înaintea Potopului!
Thon Taddeo păstră o tăcere semnificativă.
— Susţii că noi nu suntem coborâtori din Adam? întrebă îngrozit Gault. Nu suntem înrudiţi cu umanitatea istorică?
— Staţi puţin! Eu fac doar o supoziţie, conform căreia rasa dinaintea Potopului, care-şi spunea Om, a reuşit să creeze viaţă. Cu puţin înainte de prăbuşirea civilizaţiei lor, ei au reuşit să creeze strămoşii actualei civilizaţii — „după chipul şi asemănarea lor” — ca specie de servitori.
— Dar chiar dacă respingi complet Apocalipsa, bunul simţ îţi sugerează că te complici în mod inutil! se plânse Gault.
Abatele coborâse tăcut scările. Se opri pe ultimul palier şi ascultă, incapabil să-şi creadă urechilor.
— Aşa s-ar părea, susţinu Thon Taddeo, până-ţi dai seama câte lucruri se explică astfel. Cunoaşteţi legendele Simplificării. Toate ar deveni mai inteligibile, asta-i părerea mea, dacă am considera Simplificarea drept o răscoală a speciei de servitori, cea creată, împotriva speciei originale, aşa cum sugerează documentele fragmentare. Aşa s-ar explica de ce umanitatea din zilele noastre pare atât de nepregătită în comparaţie cu anticii, de ce strămoşii noştri au decăzut, ajungând barbari atunci când stăpânii lor au dispărut, de ce…